Cu prilejul ANIVERSARII ZILEI RADIOLOCATIEI,
in numele SCMD si in mod deosebit al Filialelor din Muntenia Sud, adresam FELICITARI si URARI DE BINE SI SANATATE, tuturor militarilor din aceasta specialitate/arma !
La Multi Ani !
Vicepresedinte CD/SCMD Coordonator F M S
colonel Victor Popescu
Supravegherea spaţiului aerian, de la pândă la radar
Aplicaţie complexă a ingineriei tehnice, îndeosebi a
electronicii, radiolocatorul sau radarul a apărut ca un răspuns la dezvoltarea
aviaţiei militare. Radarul a fost creat
iniţial din necesitatea descoperirii în timp util a mijloacelor aeriene ale
adversarului. Folosit încă din primul deceniu al existenţei sale (1930-1940) în
domeniul supravegherii aeriene, radarul a fost înglobat în sisteme de astfel de
mijloace tehnice care erau distribuite relativ uniform în zonele de interes, în
concordanţă cu nevoile apărării împotriva mijloacelor de atac aerian (Anglia,
Germania...).
Radiolocatorul este o instalaţie complexă realizată
pentru detectarea şi localizarea diferitelor obiecte în spaţiu, de regulă în
afara câmpului vizibilităţii directe, şi care utilizează în acest scop ecoul
radio.
La baza construcţiei şi funcţionării radiolocatoarelor
stau cercetări teoretice şi a experimentarea
unor fenomene fizice care au condus la enunţarea aşa-numitelor principii
ale radiolocaţiei:
-propagarea rectilinie şi cu viteză constantă
(aproximativ 300 000 km/s) într-un mediu omogen a oscilaţiilor electromagnetice
în gama undelor ultrascurte;
-reflexia undelor electromagnetice la suprafaţa de
separare dintre două medii cu constante dielectrice diferite;
-interferenţa undelor electromagnetice, ceea ce
permite concentrarea energiei radiate într-un fascicul îngust;
-recepţionarea la staţia de radiolocaţie a unui semnal
reflectat atestă întâlnirea unui obiect care are capacitatea de a reflecta
undele electromagnetice (de exemplu un avion);
-dacă se măsoară timpul scurs din momentul emiterii
unui semnal până la recepţia celui reflectat, se poate determina distanţa
dintre radiolocator şi obiectul detectat;
-dacă semnalul este emis într-o singură direcţie,
într-un fascicul îngust, atunci se poate determina şi azimutul (direcţia)
obiectului detectat;
-dacă
fasciculul este suficient de îngust şi în plan vertical, atunci se poate
determina şi înălţimea obiectului detectat.
În scurta sa istorie
radiolocatorul s-a dezvoltat rapid, dovedindu-şi utilitatea în multe domenii:
-supravegherea
spaţiului aerian, terestru, maritim şi cosmic;
-dirijarea aviaţiei
şi rachetelor cosmice;
-ochirea precisă în
afara vizibilităţii directe şi dirijarea proiectilelor (rachetelor) spre ţinte
etc.
Trebuie să spunem
de la bun început că radiolocaţia, ca
armă din cadrul Sistemului Naţional de Apărare are o „vârstă“ care, la prima vedere, pare a unui
adolescent în comparaţie cu armele de îndelungată tradiţie ale Armatei
Române.
Situaţia
internaţională existentă după cel de-al doilea război mondial, începerea
războiului rece şi evoluţia în ritm susţinut a mijloacelor de atac aerian au
impus, ca o necesitate obiectivă, organizarea şi în ţara noastră a unui sistem
nou de supraveghere a spaţiului aerian.
Radiolocaţia a
cunoscut o evoluţie spectaculoasă în domenii dintre cele mai diverse, îndeosebi
cel militar. Armata română nu puteaa face excepţie, astfel că în baza Legii nr.
938 din martie 1939 a luat fiinţă Serviciul general de Pândă şi Alarmă.
Pe teritoriul României au fost amplasate 6 staţii de radiolocaţie de producţie
germană (3 FREYA şi 3 WURTZBURG),
iar structura Serviciului, reorganizată în timp pe 28 zone de apărare
antiaeriană, a funcţionat până la 9 mai 1945. A urmat o perioadă de căutare a
celei mai potrivite soluţii pentru întrebuinţarea radiolocatoarelor în sistemul
de apărare a ţării.
La data de 15
aprilie 1949, prin Ordinul nr. 45.453 al Marelui Stat Major, se aprobă
înfiinţarea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, subordonat
direct Ministerului Apărării Naţionale¹. În cadrul acestui comandament au fost înfiinţate
unităţi şi subunităţi specializate pentru supravegherea spaţiului aerian al
ţării şi de informare asupra evoluţiei tuturor aeronavelor în acest spaţiu. A
devenit operativă Secţia de Pândă Aeriană
care avea în compunere categoriile de pândă radio, pândă teritorială şi pândă
electromagnetică (radiolocaţie). Centrul General de Pândă Aero are pentru
început în subordine prima campanie de radiolocaţie, cea de la Bucureşti – Băneasa,
dotată cu staţii de tipul S.C.R.-527 D
(de producţie americană), AN-TPS - 53 (engleză)şi WURTZBURG (germană). Compania de
radiolocaţie, înfiinţată la data de 1 august 1949 prin Ordinul Marelui Stat
Major nr. 46.642 din 26 iulie 1949, este comandată de cpt. Ilie Ciupagea. Aici
a fost pregătit pentru prima oară în ţara noastră personal necesar cunoaşterii
şi exploatării staţiilor de radiolocaţie WURTZBURG, AN-TPS-3 şi SCR-527A.
Procesul de pregătire teoretică şi practică a personalului care trebuia să
execute serviciul de luptă a scos în evidenţă o serie neajunsuri de ordin
material şi financiar. Lipsa mijloacelor financiare, condiţiile proaste de
cazare, repartizarea, fără să se ţină seama de specificul armei, unor recruţi
neştiutori de carte, ori absolvenţi a patru clase, incapabili să-şi însuşească
cunoştinţe de specialitate pentru a fi pregătiţi ca telefonişti,
radiotelegrafişti, electromecanici, operatori şi pândari aerieni au necesitat
eforturi deosebite din partea instructorilor militari.
Ulterior se
înfiinţează succesiv alte companii şi batalioane care sunt înzestrate cu staţii
de radiolocaţie de producţie sovietică de tipul 3P-20, GP-3A, P-8 şi P-20.
La sfârşitul anului
1950 erau create toate condiţiile organizatorice pentru transformarea Serviciului de Pândă Aeriană într-o
structură superioară, Serviciul de
Observare, Informare, Legături Aero (O.I.L.A.).
Urmează o altă
perioadă de timp în care au avut loc numeroase adaptări şi reorganizări,
căutări şi precizări în modalitatea de a se organiza cât mai eficient procesul
de cercetare şi supraveghere a spaţiului aerian al României. În această perioadă
s-au pus bazele realizării unui sistem de radiolocaţie care urma să înlocuiască
sistemul O.I.L.A., depăşit din punct de vedere organizatoric şi tehnic.
Ziua care semnifică
apariţia radiolocatiei ca sistem unic de supraveghere a spaţiului aerian al României
este cea de 25 iulie 1955. Prin ordinul C.L.-0074 al Comandanentului Apărării Antiaeriene a
Teritoriului se înfiinţează Trupele
radiotehnice, ca armă distinctă în armata României. Noua armă
avea în compunere 3 regimente şi 2 batalioane, organizate în
12 noduri şi 14 posturi radiotehnice.
La o analiză în cunoştinţă de cauză, de la înfiinţare
până în zilele noastre, se poate constata un salt uriaş în evoluţia
radiolocaţiei ca armă prin excelenţă tehnică în cadrul sistemului naţional de
apărare.
Primele radare care au funcţionat pe teritoriul ţării
noastre au fost de producţie germană, FREYA şi WURZBURG, acestea fiind
instalate în timpul celui de-al doilea război mondial pentru apărarea
litoralului Mării Negre. S-au importat şi staţii de radiolocaţie americane,
mobile şi modulate, care puteau fi transportate în diferite locaţii. După
sosirea trupelor sovietice, acestea au fost considerate pradă de război, deci
demontate şi trimise în URSS. Doar câteva staţii WURZBURG, deteriorate în cursul luptelor, au fost reparate şi au
rămas în dotarea armatei române.
Violarea spaţiului aerian al României de către avioane
din „blocul capitalist”
din care se aruncau manifeste şi erau paraşutaţi agenţi occidentali, situaţie
care a durat până spre sfârşitul anilor ’50, a determinat URSS să întărească
mijloacele de cercetare a spaţiului aerian românesc. De aceea, începând cu anul
1954, sunt introduse în exploatare staţii radar de fabricaţie rusească. Astfel
au apărut radarele sovietice P-3, P-8, dotarea Armatei Române de-a lungul
anilor fiind, de regulă, în urmă cu două-trei generaţii faţă de ceea ce era în
funcţiune la producător.
După cel de-al doilea război mondial radiolocaţia a
evoluat pas cu pas, de la posturile de pândă şi ascultare a avioanelor care
survolau spaţiul aerian al ţării la un sistem de cercetare bine pus la punct,
organizat pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi radiotehnice. Raza de
descoperire a unui radar a făcut în
decurs de trei decenii saltul uriaş de la câteva zeci de kilometri la aproape o
mie de kilometri. Cu paşi mai mari sau mai mici, în
funcţie de ceea ce ni se oferea pe bani grei şi trenuri încărcate cu produse
agricole, radiolocaţia a evoluat către un sistem de cercetare bine pus la
punct, organizat pe subunităţi, unităţi şi mari unităţi radiotehnice, raza de
descoperire a unui radar făcând saltul de la 60 km din anii 1950, la 600 km în
anii 1980. Acest salt uriaş a fost posibil, într-o perioadă relativ scurtă,
datorită faptului că tehnica de radiolocaţie încorporează descoperirile la zi
în domeniul radioelectronicii, saltul în distanţa de descoperire fiind
echivalent cu cel de la simpla triodă la coplexul procesor.
Începând cu anul 1955, an în care s-au
constituit trupele radiotehnice, România a intrat în componenţa Tratatului de
la Varşovia. Ca o consecinţă a faptului
că am fost parte a acestui tratat, dotarea cu mijloace de radiolocaţie a
armatei române a rămas tributară decidenţilor din alianţă până la desfiinţarea
acesteia, în anul 1991.
Până în anul 1978 a
continuat dotarea cu tehnică sovietică de tipul: P-12, P-30, P-15, P-35, PRV-11 şiP-37. Odată cu impunerea
necesităţii unui sistem integrat s-a introdus în exploatare pe scară largă şi
aparatura de automatizare de tipul VP-01,
VP-02, VP-04, VP-11. Ulterior, având în vedere necesitatea îmbunătăţirii
parametrilor zonei de cercetare a spaţiului aerian, numărul subunităţilor de
radiolocaţie a crescut la 56 şi cel al radarelor la 234, importându-se noi
tipuri de tehnică: P-18, PRV-13, P-14,
PRV-17, START-1M şi ST-68.
Structurile de comandă şi
învăţământ au evoluat concomitent cu perfecţionarea categoriilor de tehnică de
radiolocaţie introduse în exploatare. Astfel, în anul 1960, Şcoala
Militară de ofiţeri activi de radiolocaţie,care fusese înfiinţată în anul 1952 la Sibiu, a fost mutată
laBraşov unde fiinţează şi astăzi sub o altă formă şi cu un număr mult redus de
cursanţi.
Ca urmare a restructurărilor
care au avut loc în întreaga armată în vederea aderării României la NATO, în
anul 1998 au fost desfiinţate Brigada 46 Radiotehnică-Ploieşti (înfiinţată în anul 1965) şi
Brigada 41 Radiotehnică-Timişoara
(înfiinţată în anul 1966). Locul acestor Mari Unităţi a fost luat de Centrele de Radiolocaţie (similar
regimente). S-a urmărit astfel creşterea operativităţii, supleţei şi eficienţei
actului de decizie, optimizarea fluxului informaţional despre situaţia aeriană
şi crearea condiţiilor pentru realizarea sistemului integrat, militar şi civil,
de gestionare a spaţiului aerian.
Revenind la realitatea
sistemului militar de management al spaţiului nostru aerian, acesta este format
din unităţile de radiolocaţie subordonate marilor unităţi de aviaţie şi apărare
antiaeriană. Radarele din înzestrarea unităţilor şi subunităţilor de
radiolocaţie, care execută cercetarea spaţiului aerian zi şi noapte, sunt
dispuse în teren la distanţe variabile de frontiera de stat, pentru a realiza o
zonă continuă de cercetare. Problema sensibilă este aceea a parametrilor zonei de
cercetare prin radiolocaţie, îndeosebi a limitei inferioare.
La acestea se adaugă şi
o serie întreagă de probleme tehnice şi
de încadrare:
-radarele sunt în proporţie de peste 90 la sută de
producţie sovietică, generaţia anilor 70-80;
-lipsa pieselor de
schimb, îndeosebi a tuburilor electronice speciale (insuficienţa fondurilor
face imposibil importul acestora);
-eficienţa relativ
scăzută a sistemelor de protecţie la bruiaj activ, de imitaţie sau ochit de
radiolocaţie;
-imposibilitatea
asigurării celei de-a doua surse de alimentare cu energie electrică din lipsă
de baterii de acumulatori pentru grupurile electrogene;
-insuficienţa
materialelor de întreţinere şi lichidelor speciale, ceea ce afectează calitatea
lucrărilor periodice de întreţinere tehnică
şi fiabilitatea în funcţionare;
-lipsa de personal
specializat, accentuată odată cu aplicarea fără o analiză punctuală a
reducerilor forţate de efective.
Ce ar fi de făcut pentru
scoaterea radiolocaţiei, armă prin excelenţă tehnică, din această postură de
„cenuşăreasă“ a apărării antiaeriene?
Îndrăznim câteva
sugestii:
-importul strictului
necesar de tuburi electronice speciale necesare pentru aducerea în parametri a
sistemelor de protecţie şi emisie a radarelor existente (un asemenea radar a
descoperit „invizibilul“ F-117 în Iugoslavia);
-achiziţionarea sau
adaptarea aparaturii de recunoaştere amic-inamic existente pentru radarele de
cercetare îndepărtată;
-prelungirea sursei de
funcţionare a radarelor de gamă metrică, stabile în funcţionare şi destul de
mobile, care asigură în caz de necesitate coeficientul de suprapunere necesar
pentru descoperirea la înălţimi mici;
-creşterea capacităţii de
centralizare şi prelucrare a datelor de supraveghere radar de la sursele
primare într-un sistem unic, cu structuri distincte;
-păstrarea în sistemul
militar a specialiştilor în exploatarea şi depanarea radarelor, pentru a căror
formare sunt necesari 5-10 ani da pregătire şi activitate în domeniu.
Introducerea în dotarea
subunităţilor de radiolocaţie a sistemelor radar moderne 3D cu rază lungă de
acţiune (FPS-117) cu rază mică
de acţiune (Gap Filler) şi
operaţionalizarea ASOC (Centrul de operaţii pentru suveranitate
aeriană) au creat bazele modernizării, ale trecerii de la radiolocaţia
analogica la cea digitală cu o bună protecţie la toate categoriile de bruiaj,
precum şi la posibilitatea lucrului compatibil cu sistemele aviaţiei militare
şi civile.
Ultima achiziţie intrată
în înzestrarea trupelor de radiolocaţie este radarul tridimensional FPS-117, de
producţie americană. Este un radar care utilizează tehnologii noi şi
încorporează sistemul C3I, comanda regimurilor de lucru şi controlul
funcţionării aparaturii efectuându-se prin calculator, iar transmiterea
informaţiei despre situaţia aeriană se realizează automat către ASOC, de unde
se pot comanda regimurile de lucru ale radarului. Ar exista totuşi un
amendament: a fost verificat şi i-au fost determinate posibilităţile doar în
timp de pace.
Analizând cu
obiectivitate calităţile tehnice ale acestui radar : fiabilitate ridicată,
monitorizarea şi izolarea defecţiunilor cu ajutorul calculatorului, condiţii
optime de exploatare şi întreţinere, nu trebuie să absolutizăm şi este necesar
să arătăm că, în condiţiile de relief ale ţării noastre, radarul FPS-117 nu
poate să asigure suficienţa supravegherii spaţiului aerian, iar
mobilitatea, în cazul unui eventual conflict, este aproape inexistentă. Tocmai
de aceea pentru realizarea unui management eficient, în special în situaţii de
criză, este obligatorie completarea
supravegherii spaţiului aerian cu radare moderne de observare la joasă înălţime
şi cu o mobilitate ridicată.Acest lucru nu este posibil însă în viitorul
apropiat.
Se dispune de un Program ASOC (Air Sovereignty Operation Center), rezultat direct al Iniţiativei
Spaţiului Aerian Regional(RAI), lansat în anul 1994, la Praga.
ASOC-ul este un Centru de Operaţii pentru Suveranitatea Aeriană, centru al
apărării pe timp de pace, având
capacitatea de a exercita controlul suveranităţii spaţiului aerian naţional
prin crearea unei imagini aeriene la nivelul întregii ţări, în timp real.
Programul ASOC trebuie să
constituie prima etapă a misiunii de asigurare a suveranităţii aeriene pe timp
de pace, acesta afişând situaţia recunoscută prin integrarea tuturor sistemelor
de management al spaţiului aerian (inclusiv Centrul
de Control al Traficului Aerian Civil) şi prin cooperarea regională cu
sistemele similare care funcţionează în ţările vecine (inclusiv Puncte de Comandă NATO).
Activitatea conjugată a
acestor sisteme trebuie să ducă la:
-actualizarea permanentă
a imaginii aeriene integrate;
-însoţirea în
coordonate transmise sub o formă consacrată, comună tuturor sistemelor, a
aeronavelor care survolează teritoriul naţional;
-identificarea
aeronavelor care se realizează, în special, printr-o aparatură standardizată
aflată la bordul aeronavelor „amice”;
-intervenţia
oportună în cazuri deosebite de abateri de la traiectul programat şi în
situaţii de urgenţă;
-distribuţia imaginii
aeriene la diferiţi utilizatori.
La baza realizării şi
afişării imaginii aeriene integrate în timp real stă procesarea datelor radar
digitale care sunt primite de la radarele de supraveghere a spaţiului aerian,
militare sau civile.
Se dispune de radare militare aparţinând mai multor
generaţii, achiziţionate în perioada 1970-1995, radare care sunt privite foarte
diferit din punct de vedere al eficienţei lor în situaţii de criză sau conflict
şi consider că, în cadrul conceptului de management al spaţiului aerian,
trebuie regândită contribuţia acestora la realizarea imaginii aeriene.
Aderarea României la NATO
a impus ca procesul de înzestrare cu mijloace radar moderne şi informatizarea
conducerii activităţilor specifice să determine adoptarea unor noi structuri
coerente şi ierarhizate astfel încât să pună în valoare performanţele tehnicii
în cadrul unui sistem de supraveghere a spaţiului aerian integrabil în
NATINEADS.
Experienţa conflictelor
recente a demonstrat că în domeniul militar radarele au devenit indispensabile
în cadrul apărării antiaeriene a
teritoriului naţional, acestea asigurând descoperirea şi urmărirea avioanelor
agresoare, dirijarea aviaţiei de vânătoare şi bombardament, dirijarea
rachetelor antiaeriene şi conducerea focului artileriei.
Sunt de apreciat
preocupările pentru modernizarea şi achiziţionarea de avioane şi mijloace de
foc antiaeriene, care necesită un efort financiar deosebit (şi poate imposibil
de făcut) în viitorul apropiat, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că,
pentru a fi combătute, mijloacele de atac ale unui eventual agresor trebuie
descoperite, urmărite şi transmise la înştiinţare prin RADIOLOCAŢIE.
Conceptul
strategic al capacităţii defensive credibile din Strategia militară a României
tratează avertizarea timpurieca
o fază importantă a ripostei graduale
şi flexibileîn cadrul răspunsului eficient şi adecvat la riscurile
generate de mediul de securitate. Pentru ca în cazul unei situaţii de criză sau
eventual conflict, eficienţa să fie cea scontată, sunt absolut necesare
regândirea şi perfecţionarea, în scurt timp, ale activităţii complexe de management
al spaţiului aerian, cu o finanţare direcţionată pe proiecte
concrete.
Până la atingerea
posibilităţilor financiare care să permită achiziţionarea a noi generaţii de
radiolocatoare multifuncţionale cu funcţii de descoperire şi clasificare a ţintelor pentru analiza
pericolului de încălcare a suveranităţii spaţiului aerian, precum şi cu
funcţiile de urmărire şi iluminare a
ţintelorpentru managementul luptei cu folosirea armamentului antiaerian,
trebuie să se concenteze atenţia asupra viitorului apropiat, pentru a se vedea de ce se dispune
şi ce ar fi
de făcut ?
Analiştii militari care
au făcut bilanţul celor 79 de zile şi nopţi de bombardamente asupra Iugoslaviei
au tras concluzia că victoria aliaţilor a fost mai mult un eşec, raportat la
aşteptările acestora. De ce? Pentru că superavioanele atacatoare au fost
obligate să-şi execute misiunile la înălţimi de peste 10.000 m (precizia
loviturilor scăzând proporţional) pentru a nu fi atinse de mijloacele de foc
dirijate şi conduse prin radiolocaţie, ale sârbilor. De aici, pagube
colaterale, bombardarea machetelor de poduri şi a tancurilor gonflabile.
Un argument în plus la
demonstraţia utilităţii unui sistem radar puternic în apărarea antiaeriană îl
constituie şi următorul scenariu, posibil
în acest mileniu trei, din lucrarea „Următorul – Ultimul război mondial“
de James Adams: „În Riyadh,
Arabia Saudită, conducerea forţelor de apărare naţională era în panică.Sistemul
defensiv radar…se oprise.
Naţiunea se temea de un atac aerian… şi cumpărase cele mai moderne echipamente
pentru a încercui ţara cu radare de avertizare din timp. Dar mai cumpăraseră,
fără să ştie, şi câteva mici piese hardware care la un semnal primit de la
Washington, scoseseră din uz tot sistemul. Ţara rămăsese lipsită de apărare în faţa unui
atac aerian“.
Ce ar fi de făcut?
Întrucât până la
introducerea în dotarea armatei noastre a termolocatoarelor, radiolocatoarelor
cu aparatură sintetică SAR (Synthetische
Aperture Radar) sau a senzorilor tereştri nesupravegheaţi UGS (Unattended Ground Sensors) vom mai avea
destul de mult de aşteptat.De aceea se impune o analiză a zonelor de
supraveghere la diferite înălţimi (evaluare care în mod cert va evidenţia
faptul că la înălţimi mici rămân importante zone insuficient cercetate prin
radiolocaţie) şi, ca atare, luarea unor decizii importante privind:
-regândirea şi
redimensionare rolului şi compunerii forţelor de supraveghere şi avertizare
timpurie, punând accent pe perfecţionarea ASOC-ului, astfel încât să existe
convingerea că managementul luptei (avertizarea timpurie, informaţii de
cercetare, stare de alarmă, alocare de resurse, situaţia armamentului,
rezultatele misiunii) nu va avea de suferit în situaţii de criză sau eventual,
de conflict;
-redefinirea
rolului radiolocaţiei militare în exercitarea controlului suveranităţii
spaţiului aerian naţional, având în vedere experienţa recentelor conflicte
armate şi diferitelor situaţii de criză, precum şi învăţămintele şi concluziile
rezultate în urma aplicaţiilor cu ţinte aeriene marcate, experienţă din care am
convingerea că specialişti au desprins ideea că este necesară constituirea unei
rezerve de radare din generaţia ´80, de game diferite, în stare de funcţionare,
care să poată fi utilizate la ordin;
-redimensionarea
unităţilor de radiolocaţie ca entităţi cu un rol foarte important în realizarea
zonei de cercetare cu parametrii ceruţi de acţiunea în situaţii de criză sau
conflict; în structura acestora se pot prevede şi 3-5 companii mobile de
cercetare, fiecare având în înzestrare 1-2 radare mobile de descoperire la
joasă înălţime (existente în trupele de radiolocaţie) şi un complet de
automatizare (de asemenea mobil). Aceste companii de cercetare prin
radiolocaţie, formate şi antrenate corespunzător, s-ar deplasa la ordin în
punctul dinainte stabilit (cu logistica şi infrastructura asigurate din timp)
într-un timp foarte scurt şi ar asigura coborârea limitei inferioare a zonei de
cercetare. Eficienţa? Să ne amintim de
„invizibilul“ doborât în timpul conflictului NATO – Iugoslavia.
Fragment (care îmi aparţine) din lucrarea „Caracal-file de istorie
militară” pe care am publicat-o în anul 2015, împreună cu alţi trei ofiţeri în
rezervă.
„O ţară care nu are o armată
naţională puternică devine o casă cu o
uşă fără zăvor şi riscă ca pe culoarele Parlamentului său să se plimbe în
linişte orice caporal străin.“
B. P. Haşdeu
„Nu
poţi merge privind la stele atunci
când ai o
pietricică în pantof.“
(Proverb chinezesc)
„Doresc dar
ca uniforma armatei să
fie pururea respectată şi iubită.“
Alexandru Ioan Cuza
„Pentru a lua o decizie politică raţională trebuie să ai o imagine a viitorului.“ Euripide
