INCURSIUNE IN ISTORIE ,

„Divorţul” de Ungaria asupritoare, al românilor din Banat, Transilvania şi „Partium”

Moştenitorii ideii imperiale habsburgice au făcut să curgă valuri de cerneală după extirparea, în 1918, a cangrenei dualiste care coroda trupul Europei central-răsăritene, interzicându-i mersul spre democraţie, considerând că, pe măsură ce occidentalii îşi pierd interesul pentru monstruozităţile care i-au afectat doar tangenţial, implicându-se în problematica mai largă, planetară, repetatele tentative de măsluire a trecutului şi justificare a unor rapturi evidente vor da roade, punând, pe fondul necunoaşterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare.

Aproape un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică - monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului III. Să prezinte, în baza dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, să şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, sub masca ştergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile... nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere, agitaţia revanşarzilor şi conservatorilor fiind un „brutum fulmen”! Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Astfel a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii, prin estomparea semnificaţiei juridice a actului de la Alba Iulia, subsumat consecinţei fireşti numită „Trianon” - „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop-Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună, ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali. Astfel au fost posibile şi destrămarea în deceniile IV-V şi ultim ale secolului XX, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” - „Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

Considerând ca Europa repetă astăzi nejustificat istoria anilor 1933-1939, considerăm necesar să repunem în discuţie, cu referire la România, ţară, prin tradiţie, obiect al agresiunii, câteva dintre problemele care au frământat popoarele şi au impus marilor personalităţi politice mondiale ale anilor 1918-1920, eforturi de definire şi soluţionare, în primul rând, discutarea sub aspect juridic a raporturilor dintre „Alba Iulia” şi „Trianon” care tind să constituie o falsă problemă actuală. Bâlbâiala justiţiei noastre în ultimii ani, cu grave repercusiuni asupra eficacităţii şi securităţii instrumentelor Legii, pe de-o parte şi, pe de alta, spectacolul degradant al unui proces public-maraton, fără recurs, vizionat de lumea întreagă, în decembrie 1989, în care, fără să instrumenteze cazul, judecătorul ce ar fi trebuit din bun simţ dacă nu din datorie, să aibe măcar o coală de hârtie în faţă şi avocaţii apărării, în egală măsură agramaţi şi teatrali, au acţionat împreună ca... acuzatori, ne-au ridicat justificative semne de întrebare în privinţa capacităţii juriştilor noştri (ale căror proteste faţă de lamentabilul spectacol încă nu s-au făcut auzite) de a aborda cu răspundere o astfel de problematică. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în epoca de afirmare politică a „elitei” intelectuale (1996-2000, 2004-2007) aceiaşi jurişti au transformat din servilism, nişte trădători ordinari de secrete economice şi militare în „defectori” - „eroi”, expunându-i în schimb oprobiului public pe cei care au slujit interesele naţiunii române!

De aceea, ne-am încumetat, de pe poziţia istoricului să ne lărgim puţin sfera de investigaţie, în domeniul dreptului internaţional, cu speranţa că vom reuşi să deturnăm atenţia juriştilor, chiar şi a celor „de boutique”, spre probleme de interes general, care, nerezolvate, pot avea consecinţe ireparabile şi că vom pune, în acelaşi timp, la dispoziţia celor care astăzi reprezintă cupola de decizie a lumii, câteva repere utile pentru soluţionarea, să zicem, a unor crize reale sau potenţiale, repere care au ghidat cândva efortul de analiză, decizie şi acţiune al predecesorilor lor.

„Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia” dată la 14/28 noiembrie 1917 de Consiliul Comisarilor Poporului al recentei puteri sovietice, care prevedea dreptul la autodeterminare până la constituirea de state independente al popoarelor subjugate de ţarism, a fost un slogan bolşevic, fără substanţă, cei care i-au dat crezare fiind declaraţi imediat contrarevoluţionari de I. V. Stalin, comisarul sovietic pentru respectivele popoare. Dar oare cuvintele adresate de preşedintele Woodrow Wilson (1913-1921) Congresului S.U.A., la 11 februarie 1918, când noţiunea de „apărător al libertăţii şi democraţiei” încă nu se confundase cu aceea de „jandarm”, să nu mai aibă astăzi aceeaşi semnificaţie pentru senatorii care ne tot ameninţă când încercăm să ne reevaluăm personalităţile istorice? –„Aspiraţiile naţionale ale popoarelor trebuie să fie respectate; în viitor popoarele nu trebuie să mai fie dominate şi guvernate decât de propriul lor asentiment. Autodeterminarea nu este o simplă frază. Ea este un principiu imperativ pe care, în viitor, oamenii de stat nu-l vor ignora decât în detrimentul lor”!

Mesajul în 14 puncte dat la „facerea” noii lumi, contemporane, de preşedintele de atunci al S.U.A a însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătuşate de monarhia bicefală, actul de solidarizare al Lumii libere cu propria luptă pentru libertate. Şi, din acel moment, evenimentele politice şi militare s-au desfăşurat cu repeziciune spre gongul final menit să pecetluiască definitiva înmormântare în arhiva Istoriei a întunecatului Ev mediu european. Sperjurul a prins glas şi atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg „Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918), dar nu a putut impresiona pe nimeni, deoarece omenirea întreagă era în cunoştinţă de cauză. Şi pentru că astăzi, de dragul interesului, cunoaşterea pare a nu mai face casă bună cu politica, avem datoria să ne aducem şi să aducem aminte tuturor „Necredincioşilor”, fie că-i cheamă sau nu „Toma”, Declaraţia” de răspuns, comună, a Comitetelor naţionale român, cehoslovac, iugoslav şi polonez, atât de actuală prin semnificaţia acordată intenţiei ascunse în spatele conceptului de „federalizare”:
„Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată preşedintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiţia sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanţii oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susţinuţi numai de către maghiari şi germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale altor naţiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral şi anacronic de guvernare, îndepărtând consecinţele logice de libertate şi justiţie accentuate de preşedintele Statelor Unite .
Comitatele reunite ale Naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existenţa lor naţională, denunţă opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.
Bazându-se pe principiul naţionalităţilor şi al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieţii de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică, prin cuvinte şi arme programele lor politice: constituirea de state naţionale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei. Aceste naţiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face şi nu poate dura pe continent decât prin liniştirea conştiinţei popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena şi Budapesta, legitimitatea politică şi morală de a vorbi în numele lor...”

Noua Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluţia pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate. Astfel, marile puteri, abţinându-se (atunci - n. n.) de la orice fel de intervenţie în casa altuia, popoarele au decis cu rapiditate: adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin, la 29 octombrie 1918, de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia; la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte; la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb - Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie); la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupştinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie), Unirea devenind fapt împlinit la l decembrie; la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate, Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de Stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Renne; la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-l în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

Declaraţia de la Alba Iulia - act juridic cu valoare de drept internaţional
Perfect integrat aşadar valului revoluţionar şi aspiraţiilor democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş etc. şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare, de aceeaşi factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta. Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi, în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.

În Bucovina acestea au ales Consiliul Naţional Român care la 147 27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/ 28 noiembrie 1918. În mod identic, în Transilvania, Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale destinate apărării satelor de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” - coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice - adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunarea de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”. În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT SI TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali - n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti: „ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium - n. n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ... ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”’

Adunarea Naţională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic. Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi.

Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920. Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost cu 1 an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul „Basarabiei” şi al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.
De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

 „TRIANON” sau ... Consacrarea juridică
Privită în lumina dreptului internaţional având caracterul unui adevărat plebiscit naţional şi reprezentativ, menit să permită manifestarea voinţei colective (fundamentul cel mai puternic şi titlul de drept de necontestat al oricărei alcătuiri statale) Adunarea de la Alba Iulia a consacrat ca act juridic cu valoare de drept internaţional, cu aceeaşi valoare aşadar ca şi Tratatul de pace de la Trianon, istorica DECLARAŢIE DE UNIRE. Astfel, calificată pe plan juridic internaţional, Adunarea apare ca o formă populară de consultare neprescrisă de vreun act juridic internaţional, având o valoare sporită, în ordinea morală şi juridică faţă de simpla consultare la o zi determinată şi impusă printr-un angajament prealabil.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba Iulia nu este precizat prin Rezoluţia de unire a acestei adunări; se desprinde însă cu claritate din dispoziţiile cuprinse în art. II si IX relative la autonomia provizorie şi la instituirea Marelui Sfat Naţional, a cărui competenţă era stabilită în Art. IX. Acest organ, înzestrat cu toate atributele suveranităţii naţionale, urma să-şi exercite aceste atribuţii până la întrunirea Constituantei.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba Iulia a fost în întregime admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.
De aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate”, pe de-o parte .şi Ungaria, pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor ce a stat la baza tuturor tratatelor de pace - principiul naţionalităţilor. Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De aici, seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate drepturite şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei,... ca făcând parte din România”.
Totuşi, pentru valorificarea pe plan internaţional a dreptului naţiunii române la frontierele înfăptuite prin libera sa determinare, a trebuit să se ducă „bătălia frontierelor”, de această dată în domeniul diplomatic.

Ungaria tuturor cauzelor
În scopul împiedicării eliberării teritoriilor slavo-române, chiar germane, dăruite Ungariei de Habsburgi în 1867, în special a Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Voivodinei, dovedind o disciplină de fier şi o mare capacitate de mobilizare şi adaptare, ungurii s-au metamorfozat cameleonic, de la tentativa eşuată de refederalizare a Imperiului întreprinsă de Carol de Habsburg (16 octombrie 1918) la Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), ori de câte ori s-a schimbat curentul în Europa, oferindu-şi serviciile tuturor noilor cauze şi încercând să păcălească diplomaţia internaţională că sunt singura soluţie a momentului în Europa central-răsăriteană.

Astfel, în octombrie 1918, ei erau încă monarhiştii adepţi ai unui regat ultranaţionalist unguresc în cadrul imperiului dualist, habsburgic. Dar văzând încotro conduc evenimentele, în momentul izbucnirii revoluţiei antimonarhice la Viena (30 octombrie) au devenit „revoluţionari” peste noapte. A doua zi, 31 octombrie, în spiritul celor „14 puncte wilsoniene” au proclamat la Târgu-Mureş, printr-un „Consiliu Naţional Maghiar”, „recunoaşterea statelor naţionale formate sau în curs de formare”, iar Ia Budapesta, l-au lichidat pe fostul far călăuzitor Istvan Tisza (1861-1918) fiul binecunoscutului conte Kalman (1830-1902) „zdrobitorul de naţionalităţi”, înlocuindu-l cu abilul conte Károlyi Mihalyi (1875-1955), în ideea declarată a „salvgardării păcii”. Imediat Károlyi s-a proclamat „antantofil” (1 noiembrie) şi acest cuvânt de ordine a fost lansat de Lovaszy Márton, ca ordin, în parlament.
Deveniţi antantofili şi mai „europeni” si mai „democraţi” decât toţi ceilalţi europeni, ungurii, vinovaţi alături de germani şi germani austrieci de agresiune, politică imperialistă şi declanşarea războiului, s-au lepădat de trecut, proclamându-şi pe 2 noiembrie 1918 independenţa fată de Austria. Nu le trecea prin cap, nici lor, nici altora de atunci încoace, că acest act echivala cu anularea dualismului, dar şi a avantajelor acestuia - adică a includerii în Ungaria a Transilvaniei de exemplu. Cu alte cuvinte că, anulând dualismul, proclamau, în fapt, separarea Ungariei şi de Transilvania!

Mai mult, la 16 noiembrie 1918, Karoly proclama Ungaria - Republică, foştii adepţi ai „Regatului Coroanei Sf. Ştefan”, devenind peste noapte şi „republicani” înfocaţi, gata să dea lecţii oricui.
Cu un Mihalyi Károlyi premier şi, de la 1 ianuarie 1919, preşedinte, şi cu Oszkar Jaszy ministru al naţionalităţilor, Ungaria încerca să-şi asigure, în pofida Declaraţiei de la Alba Iulia, inviolabilitatea frontierelor, desfăşurând o furibundă campanie de schimbare a imaginii sale, de „albire” prin mistificare şi ascundere a contribuţiei sale la declanşarea războiului şi a etnocidului comis în anii 1867-1918 asupra a milioane de români, slovaci, croaţi, sârbi, polonezi, sloveni, evrei, ţigani germani etc. Scopul? Convingerea delegaţilor la Conferinţa de Pace (18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920) că singura realitate stabilă, viabilă în Europa Central-Răsăriteană ar fi o Ungarie republicană şi „civilizatoare”, bastion împotriva bolşevismului şi zid de apărare al Europei creştine, în graniţele fostei Ungarii dualiste. Dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni, avea să scrie istoricul american Milton Lehrer că „Ungaria autocrată de ieri — Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, asupritoare de vieţi, Ungaria împotriva căreia s-au ridicat de decenii protestele întregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul naţionaliştilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial.”

Minciună la care Ungaria nu renunţă de 90 de ani.
Tone de maculatură în sprijinul unei Ungarii republicane a „Coroanei Sf. Ştefan” au invadat Versailles-ul. Fără succes însă, deoarece, de la Praga, şeful misiunii militare franceze, generalul Maunce Joseph Pelle, le contracara eforturile transmiţând: „ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania.”

Mai mult, dovedind o reală cunoaştere a istoriei şi a situaţiei, spre deosebire de „Nicholsonii” de astăzi, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, le-a dat peste nas afirmând că „voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.”

Văzând că nu are succes cu occidentalii, Mihalyi Karolyi s-a orientat spre Rusia bolşevică, deoarece avusese prevederea să autorizeze ca rezervă înfiinţarea unui Partid Comunist Ungar, la 16 noiembrie 1918, iar ruşii tocmai sfidau lumea lansând teza revoluţiei mondiale, odată cu înfiinţarea, prin convocarea la Moscova, la 2-6 martie 1919, a delegaţiilor tuturor partidelor comuniste şi social-democrate, a Internaţionalei a III -a Comuniste (KOMINTERN).
Omul providenţial a fost găsit de Karolyi în persoana lui Bela Kun (Bella Kuhn), evreu ungur comunist, născut în judeţul Sălaj şi care, la Moscova fiind, în anturajul lui Lenin, îl informa deja pe acesta, în scris, încă de la 5 ianuarie, că în Ungaria situaţia era coaptă pentru o revoluţie bolşevică.

Că Mihalyi Karolyi i-a predat puterea în mod premeditat lui Bela Kun o sugerează însuşi Lenin: „Guvernul burghezo-conciliatorist (Guvernul Berinkey) şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau atunci în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie (evident, pentru păstrarea sub asuprire a milioane de români şi slavi), decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Un adevăr afirmat răspicat, în filmul de propagandă „Trianon”, realizat în 2005 de doi „istorici” ai serviciilor ungare şi nu numai (Raffay Erno şi Koltay Gâbor), de către numitul Nemeskurty Istvan (Ştefan, curtean-nemeş) istoric literar, prin cuvintele: „în data de 19 martie (1919- n.n.) au fost anunţaţi de către Karolyi Mihalyi în felul următor: Predau puterea proletariatului!

Şi astfel, peste noapte, ungurii s-au transformat din „republicani” burghezo-democraţi şi „antantofili” în „bolşevici”. Nu toţi, pentru că era greu pentru grofi să renunţe la latifundii şi pentru „bancheri şi industriaşi să accepte naţionalizarea. Aceştia puteau să capete experienţă însă, ca refugiaţi în Austria, Germania şi Italia, constituind rezerva în diaspora „albă”, adică fascistă, a amiralului fără flotă Miklos Horthy sau, în interior, în rândul mişcării fasciste a lui Gombos Gyula (MOYE). Dacă şi cu bolşevicii ar fi dat chix în acapararea Transilvaniei şi a celorlalte teritorii reunite, ungurii erau gata să se transforme aşadar, peste noapte, din „bolşevici” în „fascişti”, fascismul şi nazismul fiind deja anunţate ca doctrine ale viitorului în Germania revanşardă şi în Italia cu aspiraţii coloniale.

Demiţând guvernul la 21 martie, Karolyi a încredinţat puterea unui Consiliu revoluţionar prezidat de Gárbai Sándor, lider, alături de Bohm Vilmos al socialiştilor, susţinut de latifundiari ca Bethlen Istvan, de fasciştii lui Gyula Gombos, de sindicate, dar şi de comuniştii lui Bela Kun proclamat „Comisar al poporului pentru Afaceri Externe”. Gestul i-a fost grăbit de anunţul (19 martie 1919) colonelului Vyx, comandantul armatei franceze din Balcani că s-a decis de către Conferinţa de Pace crearea unei „zone neutre” între români şi unguri, asigurată de „trupe interaliate”, motiv pentru care el are misiune să-şi instaleze unităţile şi solicită să i se predea Debreţinul şl Mako.

La 21 martie 1919, Karoly a răspuns că decizia Conferinţei este „integral contrară Convenţiei militare de armistiţiu din noiembrie 1918", (cu Austro-Ungaria care nu mai exista, dar ce contează?) şi „nu ţine cont de interesele vitale ale ţării sale” care constau, evident în asuprirea românilor şi slavilor, drept care a finalizat tratativele cu comuniştii şi Bela Kun, aflaţi formal în închisoare din 20 februarie, delegaţii săi (Kunfi. Landler, Pogany, Weltner şi Haubrich) acceptând cele 3 puncte până atunci refuzate: 1. construirea socialismului în Ungaria; 2. prietenia cu Uniunea Sovietică, stipulată prin tratate şi 3. lupta împotriva imperialismului mondial. Aşa s-a născut, la 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, cunoscută ca „Republica Sfaturilor” sau „Republica celor 133 de zile”.

Ungaria bolşevică şi războaiele de succesiune
Ceea ce Ungaria „antantofilă” a iui Karoly Mihaly nu a îndrăznit, izolată fiind, Ungaria bolşevică a lui Bela Kun, având sprijinul Rusiei Sovietice, a pus în practică imediat: contestarea eliberării teritoriilor slave şi româneşti cucerite cândva de Habsburgi, contestarea unirii lor cu statele-mamă şi reînglobarea lor prin cucerire în Ungaria, ca în vremea dualismului.

În baza înţelegerii secrete avute eu Lenin, care prevedea graniţă comună a celor două state sovietice pe Carpaţi (prin desfiinţarea Cehoslovaciei şi României), la 25 martie 1919 Bela Kun a mobilizat Armata Roşie Ungară, atacând Cehoslovacia, pentru ca în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, concomitent cu agresiunea bandelor teroriste sovietice peste Nistru, să declanşeze, forţând Tisa, ofensiva împotriva României. În această perspectivă, Vatsetis, comandantul suprem al forţelor bolşevice ruse dăduse deja, de la 26 martie, lui Antonov-Ovscenko, comandantul trupelor bolşevice din Ucraina, ordinul de „directă şi strânsă colaborare cu trupele sovietice ale Ungariei”

Ofensiva Armatei Roşii ruse a fost oprită, însă, de trupele române pe Nistru şi abandonată datorită atacării ei de către armatele „albe” ale lui Denikin şi ale atamanului Grigoriev şi sprijinirii de către armata „albă” a naţionalismului ucrainean şi a armatei...române, împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor.

Vizând ocuparea regiunii dintre Tisa şi Munţii Apuseni, neprotejată total (datorită apariţiei puterilor...Antantei) de trupele române, Béla Kun a trimis 2 divizii şi o brigadă, dispunând de 137 de tunuri şi 5 trenuri blindate, care au înaintat adânc pe văile Someşului şi Crişului Repede. Prevăzând ofensiva, dispozitivul român era întărit la flancul drept pentru împiedicarea înaintării agresorului spre Cluj şi declanşarea contraofensivei, în teren muntos prin acţiuni frontale şi manevra flancului stâng. În dimineaţa zilei de 16 aprilie, practic, armata română a trecut la contraofensivă pe un front de 200 km lungime, remarcându-se îndeosebi acţiunile Diviziei 2 vânători de munte în lungul văilor Crişului Alb şi Crişului Negru. După numai 4 zile, la 20 aprilie, armata română a atins aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare, apoi, în ciuda unei rezistenţe îndârjite, a alungat Armata Roşie Ungară peste Tisa, restabilind frontiera în conformitate cu decizia de la Alba lulia, ca supremă umilinţă în chiar ziua de 1 Mai muncitoresc, sărbătorită cu fast...roşu la Budapesta.

În pofida înfrângerilor, Bela Kun nu a demobilizat, însă, datorită extinderii flagelului roşu în Germania unde se proclamase, la 7 aprilie, Republica Sfaturilor în Bavaria, succesului mobilizării generale, Armata Roşie Ungară având la 15 mai, ca forţă operativă, 113 batalioane, susţinerii de către misiunea militară italiană a fascistului conte Romanelli şi succeselor de pe frontul cehoslovac, unde, la 15 mai, a fost cucerit Salgatorian, iar la 24 mai, Miskolc, în ideea joncţionării cu forţele Armatei Roşii ruse în Carpaţii Păduroşi, ofensiva pe Frontul de N-E s-a prelungit, la 9 iunie ungurii ocupând Eperjes unde vor proclama (16 iunie) constituirea Republicii Slovace a Sfaturilor pentru ca, la 28 iunie, la Kassa, cu sprijinul socialistului Antonin Janusek să proclame Republica Cehă a Sfaturilor. Îmbătat de succesele obţinute asupra cehilor de şeful statului Major al Armatei Roşii Ungare, pe nume, (Atenţie!)... Aurel Stromfeld (evreu român), Bela Kun va retrage trupele din Slovacia la 11 iulie, pentru a ataca trupele româneşti rămase în expectativă pe Tisa.
La 20 iulie 1919, noua ofensivă a bolşevicilor unguri s-a declanşat şi, relansată şi alimentată fiind, la 24 şi 26 iulie, a reuşit să creeze câteva capete de pod la est de Tisa, înaintând pe o adâncime de 40 km. Oprind ofensiva la 26 iulie, armata română a trecut la contraofensivă în dimineaţa zilei următoare, obligându-1 pe Bela Kun să ceară disperat ajutor Moscovei, la 27 şi 30 iulie.

Prea târziu, deoarece, la 30 iulie 1919, dezvoltând ofensiva, trupele române au trecut Tisa în urmărirea bandelor roşii, provocând, la 31 iulie căderea guvernului roşu şi fuga, în noaptea de 1/2 august 1919 a lui Bela Kun şi a colaboratorilor săi la Viena.

Surzi la rugăminţile sau ameninţările diferiţilor trepăduşi ai Conferinţei de pace care, plătiţi de unguri au încercat să stopeze înaintarea Armatei române, generalii noştri în frunte cu Ruşenescu au decis ocuparea Budapestei, fapt împlinit în seara zilei de 3 august de un detaşament de cavalerie urmat de Divizia 1 vânători, al 2-lea Divizion de cavalerie şi de Brigada de roşiori. Ele au fost aclamate de populaţia Budapestei, îngrozită de atrocităţile comise de bolşevicii unguri, de miile de execuţii la întâmplare, de arestări şi torturi asupra intelectualilor şi familiilor nobile, industriaşilor şi afaceriştilor. Amintirile acestor atrocităţi, ca şi călduroasa primire făcută de budapestani trupelor române de ocupaţie sunt surprinse în volumele lui Radu Cosmin: „Românii la Budapesta” şi „Dezrobiri”, volum extrem de important, pentru că, obligată de aliaţi să se retragă la jumătatea lunii noiembrie, armata română a predat puterea lui Miklos Horthy, care, odată intrat în Budapesta şi susţinut fiind de fostul prieten al lui Bela Kun, contele Guido Romanelli şi de diferite cozi de topor ale diplomaţiei occidentale, cumpărate pentru cauza Ungariei — „Coroanei Sf Ştefan” a şi început să inunde Conferinţa de pace cu acuze la adresa „atrocităţilor” comise de valahii „barbari”.

Ungaria fascistă şi declanşarea războiului mediatic antiromânesc
Intrând în localităţi, pe urmele Armatei Române în retragere, pe care primarii o rugau să nu plece, „armata naţională” a lui Horthy, a lichidat rapid 5000 de adversari politici în masacrele de la Orgovani, Iszak, Kecskemet, Szolnok şi Gyoma, a internat în lagăre 70000 şi a obligat la emigrare peste 100000, indiferent de culoarea politică. Pentru că, deşi formal puterea o deţinea arhiducele Iosif de Habsburg, amiralul de Balaton al „terorii albe”, Miklos Horthy (nume real Horacek, individul fiind slovac ungurizat ca şi Kossuth), astăzi declarat „democrat”, s-a proclamat „întâiul fascist al Europei”. Şi de dragul teritoriilor revendicate, Ungaria, fostă monarhică şi imperială, fostă republicană şi antantofilă, fostă bolşevică s-a transformat din nou, peste noapte şi cu mare entuziasm, devenind ceea ce Fenyes Samu numea „o fortăreaţă a tranşeelor fasciste în Europa”

Printre primele măsuri luate la începutul lui 1920 de către „democratul” Miklos Horthy s-a înscris Legea (votată în Parlament cu 57 de voturi contra 7) privind privarea evreilor din Ungaria de drepturi civice. Şi aceasta în timp ce acelaşi Horthy deplângea la Conferinţa de pace prin delegaţii săi sau prin intermediul „Ligii pentru protecţia minorităţilor naţionale din România”, „crimele” comise de români în Ungaria, culminând cu „memoriul privind violările de drept comise de regimul român în Transilvania împotriva minorităţilor naţionale de religie şi rasă”.

Alimentată cu bani şi minciuni, propaganda ungară viza revanşa, blocarea oricăror decizii ale aliaţilor privind Ungaria ca stat agresor, obligat la despăgubiri de război şi mai ales, rectificarea frontierelor. Din fericire, cunoscătorii adevăraţi ai istoriei şi realităţilor trăite, spre deosebire de simpatizanţii americani şi ai Uniunii Europene de astăzi, diplomaţi reuniţi la Versailles atunci au remis contelui Appony, răspunsul semnat de Alexandru Millerand la 6 mai 1920 potrivit căruia, „Exprimând speranţa că Ungaria viitoare va fi în Europa un element de stabilitate şi de pace (Naivi erau, totuşi! – n.n.)”, Puterile aliate nu pot, în ceea le priveşte, să uite partea de responsabilitate care revine Ungariei în declanşarea războiului mondial şi, în general, în politica imperialistă dusă de dubla monarhie”.

Contracarând minciunile lui Horthy şi ale lui Romanelli, observatorul SUA la Budapesta, Charles Upson Clark, raporta Conferinţei că a „rămas consternat de tot ceea ce a văzut: românii nu numai ca n-au distrus viaţa capitalei ungare, dar chiar au normalizat-o”. Notând că armata de ocupaţie a pus la dispoziţia populaţiei 4 trenuri pline cu alimente, că viaţa la Budapesta a ajuns mai ieftină decât la Bucureşti, că soldaţii români îşi împart mâncarea cu bătrânii şi copiii, că s-a permis nu numai redeschiderea hipodromurilor, teatrelor, expoziţiilor, dar şi organizarea de manifestări politice cu peste 150000 de participanţi, el concluziona că românii „merită mari laude, din punctul de vedere al laturii constructive, pentru tot ceea ce au făcut la Budapesta”.

În aceeaşi notă, un analist politic autentic, diplomatul francez Jules Cambon, nota că: „România a pus capăt, în zilele noastre unei dezordini care ameninţa să aducă puterea bolşevică până la porţile Vienei. România s-a salvat pe sine. dar a salvat şi Ungaria de o dominaţie bolşevică ce, o vreme, se instalase în imperiul Sfântului Ştefan. Acesta a fost şi sentimentul autorităţilor maghiare, căci, atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Szabolcz a intervenit pe lângă comandamentul român, rugându-i să-şi menţină ocupaţia care proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni, după aceasta, o cerere similară a fost făcută din nou, de teama unei reacţii a albilor”.

Foarte actuală, concluzia diplomatului francez rămâne valabilă şi astăzi pentru cine are ochi să citească şi să vadă, urechi să audă şi memorie să înţeleagă: „Probabil că maghiarii au mai uitat de binele făcut de români Ungariei în 1919; n-ar fi rău să înviorăm amintirea acelor servicii”. Într-adevăr, dar... cine să o facă? „Europenii” Eva Mina Barki şi Laszlo Tokes? Ei n-au trăit acele timpuri, ca să intre în tiparele introspecţiei ambasadorului Conte de Sainte-Aulaire: „Deşi ei sunt umiliţi de a fi eliberaţi de bolşevici de către chiar Românii, bucuria Ungurilor de a fi scăpat din paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru stăpâni şi infern pentru victime - era mai vie decât orice alt sentiment”.

Urmaşii lor sunt astăzi otrăviţi de ura înrădăcinată de fasciştii şi grofii revanşarzi ai căror bani şi tenacitate au făcut şi continuă să facă prozeliţi. Ieri un Charles Tisseyne în Franţa, un sir Robert Donald sau un Harol Sidney Harmstad, lord Rothermere în Anglia etc. astăzi... au păşit pe lângă alde Marko, Frundo, Hunar Ekstein. Pentru că „elita” patapleşă şi tismăneană a tristelor vremuri pe care le trăim, nu are nimic în comun cu elita României Mari.

Cuvânt fascist de ordine - „Nem, nem soha”
În pofida înfrângerii, a dreptului şi a evidenţei, emigraţia ungurească, indiferent de culoare politică, a încercat să se opună libertăţii popoarelor, să sprijine prin risipă de minciuni, efoturile lui Horthy de stopare a recunoaşterii juridice internaţionale a deciziilor luate de români şi slavi în zilele destrămării Austro-Ungariei.

Un episcop Marcinco a început să facă politică revizionistă în SUA, creând „societăţi culturale”, „ligi” şi „biblioteci” promaghiare. La Paris, la 18 martie 1920 echipa conţilor Teleki, Csaki şi Appony obţinea, prin trepăduşul dr. Charles Holmos, un succes important prin deschiderea de negocieri secrete cu guvernul francez. Ele au fost finalizate la 12 mai 1920 prin semnarea de către dr. Holmos şi Maurice Paleologue a unui tratat economic secret, ungaro-francez, prin care, în schimbul sprijinului Franţei pentru recuperarea Transilvaniei, Ungaria vindea pielea ursului din pădure, adică ceda pe o perioadă de 90 de ani exploataţia cărbunelui din Valea Jiului. Mijlocul? Integrarea europeană, acelaşi Maurice Paléologue transmiţând Bucureştilor, la 23 martie 1920 propunerea de integrare a României, alături de Ungaria, într-o ,,Confederatie a Dunării”.

În interior, după istoricul Nemeş Desö, perioada iunie 1919-iunie 1920 s-a caracterizat prin crearea a zeci de organizaţii militare, şovine, iredentiste, de tip fascist, în scop terorist sau „bande militare” organizate potrivit vechilor structuri tribale secuieşti pe „neamuri”, „ramuri” şi „familii”, spunându-şi unii altora „fraţi” şi subordonându-se direct lui Horthy sau unor lideri proeminenţi ai regimului ca episcopul Zadraveck Istvan, Gomboş Gyula, Friedrich Istvan sau Kozma Miklos. Ele îşi propuneau „lupta împotriva bolşevismului şi a internaţionalismului”, „lupta împotriva evreilor distructivi şi a liber agitatorilor”, „luptele pentru întregirea patriei” etc. Au strălucit şi mai strălucesc prin acţiuni şi declaraţii belicoase: „Grupul celor 12 căpitani”, „Liga Wolff-Bethlen”, Asociaţia Turanică Maghiară (MTS), „Fraternitatea de sânge a Crucii Duble”, „Şamani de Covasna”, „Uniunea de la Etelköz” (EKSZ), „Asociaţia maghiarilor care se deşteaptă” (EME) cu grupul său de asalt „Garda Zdrenţăroşilor”, „Casa Albă”, „Organizaţia Maghiară de apărare” ( MOVE ) etc.

Pentru instrucţie teroristă şi îndoctrinare, Horthy a deschis porţile Ungariei naziştilor din Germania şi Austria, în mai 1920, în vederea viitoarei Axe fasciste, el primea în secret pe mesageri lui Ludendorff, colonelul Bauer şi pe ofiţerii Kanzler şi Gustav Kohr din partea Gărzii de Apărare bavareze. De mare amploare strategică şi geo-politică, planul comun adoptat atunci prevedea: 1. instruirea ofiţerilor germani pe teritoriul Ungariei; 2. instaurarea prin „puci” a dictaturii militare în Germania; 3. instaurarea „prin revoluţie”, cu sprijin unguresc a unei dictaturi în Austria; 4. atacarea Cehoslovaciei de către forţele aliate austro-ungureşti; 5. sprijinirea contrarevoluţiei în Rusia pentru obţinerea unui aliat puternic în lupta revizionistă etc.

În această atmosferă a căzut ca un trăsnet semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, la 4 iunie 1920 care stipula în linii mari, actele de justiţie istorică înfăptuite de popoarele victime ale Habsburgilor la sfârşitul lui 1918. În „linii mari” pentru că făcea în dauna acestor popoare şi peste voinţa lor, încălcând principiile de drept internaţionale, cesiuni nepermise în favoarea... Ungariei, care, ca stat „naţional” pe lângă 5,5 milioane de unguri (cu tot cu deznaţionalizaţii) mai cuprindea 2,1 milioane de minoritari români, slavi, germani, ţigani, evrei, armeni etc.
Cu toate acestea, reunit în luna august 1920 pentru ratificarea tratatului, parlamentul ungar majoritar fascist a scandat: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată), a declarat 4 iunie „zi de doliu naţional” şi a făcut crearea „brigăzilor de luptă pentru renaşterea Ungariei milenare” cărora arhiducele Iosif de Habsburg, tatăl „europeanului” Otto care a încercat să ne prostească după evenimentele din decembrie 1989, le-a înmânat drapelul de luptă cu ordinul: „Doresc să împlântaţi acest drapel foarte curând pe crestele Carpaţilor Nordici şi să-l purtaţi de asemenea, cu glorie până la Adriatica”.

Totodată România a fost declarată „actualmente şi în viitorul apropiat principalul nostru duşman”, împotriva ei fiind elaborat Planul Horthy de agresiune la pace, parţial modificat şi parţial încununat de succes şi în perioada 1939-1940 şi în perioada 1989 - (deocamdată) 2008. Acesta cuprindea: 1. încercuirea diplomatică a României (vezi lozinca predecembristă „România, stat izolat!”); 2. instruirea ideologică a populaţiei din Ungaria şi a „maghiarimii”din România; 3. creşterea economică a Ungariei şi sabotarea economică a României; 4. creşterea prestigiului Ungariei în exterior, concomitent cu scăderea propagandistică a celui al României; 5. intensificarea activităţii organizaţiilor iredentiste ale minorităţilor „maghiare” (unguri şi secui) etc.
Şi aceasta în condiţiile în care, încălcându-se Declaraţia de la Alba Iulia, Ungaria obţinuse importante corecţii teritoriale prin tratatul „Trianon”.

Bătălia frontierelor sau Europa împotriva României
Potrivit dreptului internaţional, „Declaraţia” de la Alba Iulia, de Unire cu Ţara, a stabilit frontierele de sud-vest, vest şi nord-vest ale României pe Tisa până la confluenţa cu Dunărea, dar încălcând voinţa plebiscitar exprimată a românilor, „Aliaţii” şi-au permis să negocieze, în conformitate cu interesele lor, diferite variante favorabile Ungariei şi Regatului sârbo-croato-sloven. Exclus de la discuţiile Comisiei teritoriale a Conferinţei de Pace, lui Ionel Brătianu, nemulţumit de rapturile impuse României, i se comunica, la 11 iunie 1920, de către lordul Balfour că „nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”.

Pretextul a fost că României i s-au fixat frontierele după criteriul etnicităţii la zi, urmare a politicii de „maghiarizare” a erei dualiste şi nu în baza Declaraţiei de la Alba Iulia, conform căreia „România ar fi trebuit să se întindă peste întreg teritoriul cuprins între Tisa şi Nistru” (Emil Hasaş). „Chiar şi după acest criteriu, noile frontiere ar fi trebuit să fie dincolo de linia actuală de frontieră româno-ungară, dat fiind că acolo este graniţa limbilor, astfel cum o determină etnografii şi statisticienii maghiari, în epoca Imperiului Habsburgilor” (George Sofronie). În orice caz, nu poate fi vorba despre vreun fel de „generozitate” din partea Conferinţei de Pace faţă de români, aşa cum constant susţine iredenta maghiară, deoarece, aşa cum remarca Nicolae Titulescu, în expozeul său din 4 aprilie în faţa Adunării deputaţilor, „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor şi în special acelora din Transilvania, ca o consacrare a unei ordini de drept cu mult mai redusă decât aceea pe care secolele de viaţă în comun şi de suferinţe identice, au gravat-o în conştiinţa istorică a naţiunii române. De aceea în chip firesc, Tratatul de la Trianon evocă în opinia noastră publică, mai degrabă ideea unei completări, decât aceea a unei amputări”.

Linia frontierei de stat dintre România şi Ungaria a fost hotărâtă aşadar de „Comisia teritorială” a Conferinţei de Pace, fără consultarea României şi fără participarea ei. „La Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care ea avea dreptul conform principiului etnicităţii, decretat de preşedintele Wilson” - recunoştea istoricul american Milton G. Lehrer.

Deşi se deosebea în multe locuri de precizările tăcute în Declaraţia de la 1 decembrie de la Alba Iulia, această frontieră a fost impusă guvernului român, semn că propaganda ungară în capitalele europene făcuse unele progrese. După sursele ungare 200000 de români (după alte surse 500000, chiar 800000) au fost abandonaţi, pradă maghiarizării accelerate în noul stat ungar care, la 93000 km², număra 7,6 milioane locuitori, doar 5,5 milioane fiind unguri şi am văzut că şi în aceste condiţii, maghiarii s-au dezlănţuit într-o campanie de bocete, insulte, ameninţări şi revendicări care nu au încetat nici astăzi. Şi nici calomniile!

O Europă pragmatică şi lucidă atunci, spre deosebire de actuala Europă a himerelor, s-a exprimat hotărât prin vocea preşedintelui Conferinţei de pace, Alexande Millerand: „Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi Sud. Or, aceasta ar însemna revenirea la stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”.

Într-adevăr, uitarea concluziilor de atunci, a reaprins flacăra războiului în Europa de Sud-Est. Or, dacă Europa, prinsă cu alte probleme, gen libertatea individului, a uitat de drepturile şi libertatea popoarelor, este cazul ca măcar noi, cei care am beneficiat de întregul său sprijin, în numele drepturilor imprescriptibile la începutul veacului care s-a petrecut, să-i mai aducem, din când în când aminte!

Prof. dr. Mircea DOGARU

NATO - Chicago 2012

Înapoi la normalitate: summitul NATO Chicago 2012,

Guvernul Victor Ponta şi

reconstrucţia politicii externe a României

            În conformitate deloc fericită cu art. 91, cap. II din Constituţie privind prerogativele monopoliste ale preşedintelui în exerciţiu, politica externă a României este de opt ani (2004-2012) prizoniera unui politician avid de putere, cu porniri totalitare, dedicat răului public, păgubos şi incapabil să promoveze interesul naţional. Instrumentul ei, diplomaţia română modernă, clădită de un secol şi jumătate pe descifrarea acestui interes, pe înţelepciune şi relaţii personale cu parteneri de cursă lungă, în primul rând din Europa, dar şi din alte părţi, a fost abandonat. Ministerul de Externe este o zonă calamitată, iar pagubele provocate în interior de proasta administrare a relaţiilor cu exteriorul sunt copleşitoare, în toate direcţiile, în social, în economic, în dezvoltare, turism, educaţie, imagine de ţară etc. Apropiatul summit NATO de la Chicago (20-21 mai) oferă Guvernului Victor Ponta oportunitatea unică să pornească grabnic confruntarea decisivă cu preşedintele, pentru repunerea în drepturi a politicii externe tradiţionale româneşti şi a postulatelor sale omologate în timp...

            La Chicago, NATO, aşa cum o ştim de 63 de ani, o structură primară Europa – SUA şi abia recent un instrument pentru rezolvarea unor probleme globaliste, trebuie să se reinventeze, sau să dispară. Să se schimbe radical, după cum ar dori preşedintele Obama să se întâmple spre mândria oraşului său natal, sau, după cum cred unii la Londra şi în alte părţi, să renunţe la ambiţii globaliste şi, după pierderea legitimităţii în Afganistan, să se întoarcă spăşită acasă, în Europa şi să aibe grijă de locul unde a venit pe lume; sau, în sfârşit, să se prăbuşească la prima mică zgâlţâială, după cum crede ministrul polonez Sikorski, al Afacerilor Externe. Agenda summitului vizează însăşi stâlpii de rezistenţă a organizaţiei, este complexă şi foarte dificil de realizat, în condiţiile crizei financiare generale, ale anului electoral american (disputa acerbă republicani – democraţi pe teme de politică externă) şi ale „pivotării” strategico-militare actuale a Americii, din Europa către Pacific.

            Punctul 1 din agendă rămâne retragerea din Afganistan în 2014, dar programul ulterior de asistenţă financiară a forţelor de securitate afgane, de 4,1 miliarde dolari pe an, timp de 10 ani, nu este susţinut de nici unul din aliaţii europeni majori. Cu siguranţă că, pentru a se menţine în jocuri şi în graţiile aliatului american, Traian Băsescu va face la Chicago promisiuni aiuritoare, păgubitoare pentru imaginea organizaţiei, dar Victor Ponta, sau alt membru al guvernului său, va trebui să spună acolo răspicat, că România este depăşită de această povară financiară, acolo unde nu răzbesc nici ţări ca Germania, Marea Britanie, Franţa lui Françoise Hollande, Italia sau Spania. Următorul punct  pe lista de la Chicago este „problema problemelor”, relaţia NATO – Rusia. Sunt bine cunoscute şi apreciate eforturile secretarului general Anders Rasmussen, de a instaura o  relaţie constructivă a Alianţei cu Moscova, esenţială, spune el, nu numai pentru Europa, dar şi pentru securitatea globală. După cum bine cunoscută şi păgubitoare demersului iniţiat de Rasmussen este poziţia personală, prostească, a preşedintelui român faţă de Rusia, a României lui Băsescu,  în general, împotmolită  într-o ostilitate aberantă faţă de aproape toţi vecinii din proximitatea geopolitică, regională. Sunt puţine şanse ca la Chicago să se găsească o soluţie acceptabilă pentru toţi în ce priveşte apărarea antirachetă comună NATO – Rusia, dar, acolo, reprezentanţii lui Ponta, sau, de ce nu,  el însuşi, au ocazia extraordinară să facă ştiută, la cel mai înalt nivel, poziţia noului guvern român faţă  de viitorul sistem antirachetă din Europa, dar şi faţă de relaţiile cu Rusia şi ex-sovieticii europeni. Să contribuie în mod real la dezamorsarea unor stereotipii ale fostului „Război Rece”, a crizei instalate recent în raporturile Moscova – NATO pe tema scutului. Să reducă suspiciunile existente între părţi şi să mărească încrederea reciprocă, să extindă cooperarea instituţionalizată şi să se alăture partenerilor comunitari Germania, Franţa Italia, Spania, Cehia, Polonia, Slovacia, ţările baltice etc. cei care se pronunţă pentru integrarea Rusiei şi a altor ex-sovietici în comunitatea valorilor europene. Punctul 3 de pe agendă este şi el parte din controversele aprinse ce se vor isca la Chicago. Este vorba de  finanţarea sistemului de apărare antirachetă a Europei, discutată şi stabilită la Lisabona în 2010, ca un proiect comun al Alianţei. Deocamdată, toţi europenii implicaţi contribuie cu ce au prin preajmă, cu spaţii, facilităţi aero şi portuare existente, comunicaţii, drumuri, personal etc., nimeni nu a dus, încă, mâna la buzunar, pentru procurarea de echipamente şi armamente. Ceea ce Washingtonul pretinde să se întâmple, dar se loveşte de bugete de apărare diminuate de criză în toate ţările NATO, în consecinţă se pare că sistemul de apărare antirachetă a Europei va rămâne, pentru o bună bucată de vreme, un efort financiar exclusiv american. Punctul următor pe ordinea de zi se referă la stabilirea unui consens al Aliaţilor în ce priveşte rolul viitor al armelor nucleare americane rămase în Europa. Unii membri NATO insistă ca ele să fie retrase, alţii vor păstrarea lor pe poziţii, ca o dovadă a menţinerii angajamentului Americii faţă de apărarea Europei, summitul  de la Chicago nu-şi propune să rezolve această dilemă nici acum, la peste 20 de ani de la dispariţia Uniunii Sovietice şi a marelui conflict ideologic capitalism – comunism. Oricum, reprezentanţii Guvernului Ponta prezenţi la Chicago vor trebui să identifice şi să reţină punctele de vedere exprimate în legătură cu aceste ultime două chestiuni din agenda de lucru a summitului, întrucât ele vor deveni, în puţini ani, teme şi preocupări majore în spaţiul euro-atlantic. Punctul 5 de pe agenda summitului este o premieră promovată de secretarul general Rasmussen, un concept defensiv pe care el l-a numit „apărarea inteligentă”. Este vorba, în esenţă, de utilizarea mai eficientă a unor bugete naţionale de apărare diminuate de criză, prin planificarea şi împărţirea între aliaţi a costurilor pentru echipamentele mai scumpe, ce ar urma să fie utilizate în comun de doi sau mai mulţi parteneri. Dar, lucrurile nu stau chiar aşa de simplu, se poticnesc de mentalităţi şi condiţii locale, de reglementări, parlamente, legislaţii şi nivele de dotare diferite. În sfârşit, la Chicago se aşteaptă o declaraţie politică majoră, prin care NATO să ofere, în continuare,  asistenţă pentru ţări din Nordul Africii care o vor solicita.

            La 29 martie 2012, sub conducerea preşedintelui, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat mandatul României pentru summitul NATO de la Chicago, din 20-21 mai 2012. Documentul, anulat „de facto” prin numirea noului Guvern Victor Ponta, este o altă farsă aiuritoare brandul Băsescu, ruptă de realitatea românească, dar şi de cea a NATO, curentă, mai sus evocată. Comunicatul de presă al Preşedinţiei, redactat într-o limbă de lemn comunistă perfectă, o „copy paste” din ziarul „Scînteia” de acum 30 de ani, exultă încrederea însufleţită a întregului nostru popor în viitorul luminos al „angajamentelor comunităţii internaţionale în Afganistan, în identificarea unor soluţii viabile care să contribuie la consolidarea capacităţilor militare ale Alianţei, în procesul de extindere a NATO, în importanţa regiunii extinse a Mării Negre”, sub conducerea înţeleaptă a preşedintelui scumpei noastre patrii etc. Regimul Băsescu rămâne, de aproape opt ani, o farsă cinică, de la „Să trăiţi bine” din cuferele goale, blestemate, lăsate „moştenire” de ultimul guvern pdl-ist M.R.U., şi până la mandatul pentru summitul NATO de peste două săptămâni, de la Chicago. Este de datoria Guvernului Ponta, a miniştrilor Florin Georgescu, Dobriţoiu, Rus, Corlăţan şi a profesorului Marga, ca acolo, la McCromick Place Convention Center, din Chicago, să demaşte această farsă şi să anunţe partenerilor euro-atlantici începutul revenirii României la normalitate. Să anunţe în America, în secolul Pacificului, revenirea temeinică a României în Europa. Să-i ajute Dumnezeu!

Radu  Toma

MESAJ adresat ministrului Apararii Nationale ,domnul general locotenent Cornel DOBRITOIU ,

 Domnule ministru ,
                                                                                                                                                                   Filiala 1 Pitesti a SCMD ,a luat act cu mare satisfactie ,de investitura domniei voastre  ,in functia de ministru al Apararii Nationale ;
Cu acest prilej ,membrii de sindicat ai Filialei 1 Pitesti a SCMD ,va felicita si va adreseaza urari de sanatate si putere de munca , in aceasta importanta functie ,de demnitar al statului roman ;
In acelasi timp ,ne exprimam absoluta convingere ,ca incepand cu aceasta data ,prin masurile obiective si legale pe care le ve-ti lua ,va fi institutionalizata relatia de parteneriat cu SCMD -singura organizatie militara sindicala -aparatoare a valorilor democratiei constitutionale ,a drepturilor si libertatilor cadrelor militare . Inaltul grad de expertiza pe care il aveti ,va face posibil ,categoric ,inlaturarea cu desavarsire  a efectelor  devastatoare , ale aplicarii legilor ilegale ,anticonstitutionale si antieuropene ale guvernului Boc, acceptate si puse in aplicare de fosta conducere a ministerului . Noi nu putem accepta  ca ,subfinantarea armatei romane ,antagonizarea categoriilor corpului de cadre militare si socio-profesionale in ansamblu ,decredibilizarea institutiei militare prin ducerea in derizoriu a managementului militar si politizare excesiva ,umilintele si hartuirea de tip terorist la care a fost supus corpul de cadre de rezerva in mod deosebit cel constituit in SCMD  ,compromiterea onoarei ,simbolurilor , demnitatii militare ,actele de coruptie savarsite sub vechea conducere a ministerului Apararii  ,sa ramana nesanctionate .
Asa cum a precizat primul ministru al Guvernului Romaniei, la primul punct /sau punctul zero ,din Programul de Guvernare ,va solicitam domnule ministru ,TOLERANTA ZERO  pentru toti cei  care au incalcat legea ,din toate structurile ministerului Apararii Nationale !


FELICITARI ,URARI DE SANATATE SI PUTERE DE MUNCA !
 Honor et Patria ,Vae Victis !
Cu pretuire si onoare ,
FILIALA 1 PITESTI A SCMD ,
Presedinte ,
Colonel , Victor POPESCU

PENTRU DESERVICIILE ADUSE IMAGINII INSTITUTIEI JUSTITIEI ,PRIN MANAGEMENTUL DEFECTUOS SI ATITUDINE OBEDIENTA LA NIVELUL ACESTEI STRUCTURI ,SA FIE ANCHETATA SI PEDEPSITA CONFORM PREVEDERILOR LEGII PENALE . IN ACEEASI MASURA ,SA FIE CERCETATI SI PEDEPSITI CEI CARE AU PROPUS SI SUSTINUT O ASTFEL DE PROPUNERE ,PRECUM SI CEI DIN SUBORDINEA EI ,CARE AU PROCEDAT CONFORM DISPOZITIILOR DATE DE EA . APRECIEM POZITIV FAPTUL ,CA ADEVARATII PROFESIONISTI IN MATERIE ,AU INCEPUT SA SCOATA LA IVEALA ,SUBTERANUL ACESTEI INSTITUTII . domnule SENATOR VALER MARIAN ,VA SUSTINEM ! INCEPETI ANCHETA SI NU TRECETI CU VEDEREA NIMIC ...ABSOLUT NIMIC !

 Laura Codruţa Kovesi a făcut din Parchetul General o filială SRI

http://www.cotidianul.ro/laura-codruta-kovesi-a-facut-din-parchetul-general-o-filiala-sri-180744/     Declaraţie politică pe post de portret complet al procurorului general al României Laura Codruţa Kovesi a făcut din Parchetul General o filială SRI   Intr-o alta tara , din lumea intreaga, un procuror general asupra caruia se fac astfel de afirmatii si-ar fi dat demisia imediat sau poate si mai bine ar fi fost demis si cercetat penal,.... DAR ,........la noi ca la nimeni....???   Vineri, 27 aprilie 2012, 19:58   Propulsată de trio-ul Blaga – Boc – Macovei Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Laura Codruţa Kovesi, a fost numită în funcţie de preşedintele Traian Băsescu în 2006, la propunerea ministrului justiţiei Monica Luisa Macovei. Laura Codruţa Kovesi a fost promovată în funcţia de procuror general al României, la vârsta de 33 ani, de la Sibiu, unde activa la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu ca procuror şef al structurii locale a DIICOT. Aceasta a fost propulsată faptic spre înalta funcţie de procuror general al României de către secretarul general al PDL, Vasile Blaga, care era prieten cu tatăl său şi care a obţinut şi sprijinul preşedintelui PDL, Emil Boc, care a fost coleg de an şi de grupă cu Kovesi la Facultatea de Drept a Universităţii Babeş Bolyai din Cluj-Napoca. Koveși a fost colegă de an și de grupă, precum și prietenă apropiată, și cu Monica Niculescu (fostă Wawak), care a deținut funcția de șefă de cabinet a ministrului Justiției Monica Luisa Macovei. Promovarea lui Kovesi i-a surprins pe colegii săi de facultate şi de serviciu, întrucât fusese o studentă mediocră, iar ca procuror nu se remarcase în mod deosebit pe plan profesional, la bilanţul de profil pe anul anterior promovării sale (2005) ocupând doar locul 10 din 16. A surprins şi mai mult renominalizarea sa în septembrie 2009 ca procuror general de către preşedintele Traian Băsescu în condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii (instituţia supremă şi reprezentativă a magistraţilor din România) a respins categoric renumirea sa, cu 5 voturi contra şi un vot pentru. Sluga plecată a lui Băsescu and Co. În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este notorie obedienţa procurorului general Kovesi faţă de preşedintele Traian Băsescu, faţă de ex-ministrul de interne Vasile Blaga, actualmente preşedintele Senatului, şi faţă de şefii serviciilor secrete, îndeosebi faţă de generalul Florian Coldea, primul adjunct al directorului SRI ( şi şeful de facto al principalului serviciu secret din România). Obedienţa a fost mai mult decât vizibilă în cazul Alro, care afecta securitatea energetică naţională şi în care au fost vizaţi foştii consilieri prezidenţiali Theodor Stolojan şi Elena Udrea, sau în dosarele lui Omar Hayssam privind acte de terorism, afaceri cu armament sau fuga sa din România. Foştii procurori şefi adjuncţi ai DIICOT, Ciprian Nastasiu şi Angela Ciurea, au acuzat-o pe Laura Codruţa Kovesi că le-ar fi solicitat să tergiverseze dosarele privind privatizările strategice. Procurorul general Kovesi este suspectat că l-ar fi delegat pe procurorul Valentin Horia Şelaru, care era omul său de încredere în calitate de consilier personal, să emită soluţie de neîncepere a urmăririi penale (NUP) în cazul Alro. Kovesi l-a adus pe acest procuror de la Serviciul teritorial Braşov al DNA la Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, l-a numit consilier al procurorului general şi l-a detaşat la DIICOT o perioadă scurtă de timp pentru a da NUP în cazul Alro faţă de Elena Udrea, Theodor Stolojan, Verestoy Attila ş.a. Recent, Kovesi l-a răsplătit pe Şelaru cu funcţia de procuror şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică, numindu-l în locul unui alt yesman de-al său, procurorul Marius Iacob, pe care l-a promovat prim-adjunct al său. Procurorul general al României a avut o intervenţie diversionistă şi părtinitoare şi în cazul mitei oferite de fosta şefă a Vămii Halmeu, Nicoleta Dobrescu, declarând că procurorii nu s-au referit la un partid politic şi că afirmaţia ar aparţine unuia din inculpaţii arestaţi în condiţiile în care trimiterea la un partid politic, respectiv la PDL, era consemnată în încheierea de arestare preventivă (atât în concluziile procurorului care a reprezentat Direcţia Naţională Anticorupţie cât şi în considerentele judecătorului care a dispus măsura arestării preventive), iar ulterior a fost confirmată şi în rechizitoriul emis şi în sentinţa pronunţată în cauză. Parchetul a devenit o anexă a SRI Procurorul general al României este acuzat de majoritatea subalternilor săi că a promovat în funcţii doar cercul să restrâns de yesmani, gen Iacob sau Şelaru, iar faţă de ceilalţi are un comportament abuziv, discreţionar şi chiar bădăran, fiind reclamată că de multe ori „înjura ca la uşa cortului”. Cel mai mare reproş care i se aduce lui Kovesi este însă acela că a aservit total Parchetul preşedintelui României şi serviciilor secrete, îndeosebi Serviciul Român de Informaţii (SRI), cum n-a fost aservit nici măcar în regimul totalitar comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Tot mai mulţi procurori se plâng că Parchetul şi-a pierdut independenţa şi a devenit o anexă a SRI, întrucât procurorul general Laura Codruţa Kovesi se supune orbeşte cererilor şi ordinelor generalului Florian Coldea. Nu în ultimul rând, lui Kovesi i se impută că ar fi favorizat corupţia şi contrabanda din vămile româneşti, inclusiv pe marele patron al acestora, preşedintele ANAF, Sorin Blejnar datorită prieteniei sale cu şeful Autorităţii Naţionale Vamale (ANV), Viorel Comăniţă (care este vicepreşedinte al ANAF şi este mâna dreaptă a lui Blejnar din perioada în care a deţinut funcţiile de director al Direcţiei Juridice şi de director al Direcţiei Supraveghere şi Accizare Vamală din ANAF). În compania unor subalterni, ca de exemplu, şeful Direcţiei Regionale Vamale Cluj, Călin Vesa, şi şeful Direcţiei Vamale Judeţene Satu Mare, Ioan Sabău, directorul ANV Viorel Comăniţă s-a lăudat cu prietenia şi protecţia lui Kovesi, afirmând că sunt originari amândoi din judeţul Sibiu şi că s-au intersectat profesional în municipiul Sibiu, unde el a fost avocat, iar ea procuror. Dealtfel, şi Kovesi şi Comăniţă au fost promovaţi de la Sibiu la Bucureşti, pe filiera politică a PDL, după alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004. Favorizarea generalului Coldea Procurori din Secţia Parchetelor Militare o acuză pe Kovesi că l-ar fi favorizat pe generalul Florian Coldea, primul adjunct al directorului SRI, într-un dosar în care acesta a fost cercetat pentru că ar fi provocat un accident de circulaţie în timp ce conducea în Bucureşti un autoturism de serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice. Potrivit unor surse din Secţia Parchetelor Militare, confirmate de surse din SRI, în anul 2008, generalul Coldea şi-a sărbătorit ziua de naştere (21 septembrie) împreună cu procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, într-o locaţie secretă a SRI, după care, pe timp de noapte, s-au deplasat spre domiciliul acesteia, conducând personal un autoturism de serviciu. Pe B-dul Ştefan cel Mare, generalul Coldea a provocat un accident de circulaţie, respectiv a pierdut controlul volanului, a ieşit de pe carosabil şi a intrat cu autoturismul în copacii din faţa Clubului Dinamo, avariind grav partea din faţă a autoturismului, inclusiv parbrizul şi bordul acestuia. Circumstanţele producerii accidentului indică faptul că generalul Coldea se afla sub influenţa accentuată a băuturilor alcoolice. Vă puteţi închipui ce carnagiu s-ar fi putut întâmpla dacă la ora respectivă s-ar fi desfăşurat un meci de fotbal sau alt eveniment la stadionul Dinamo. Dosarul a fost muşamalizat ulterior de Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a intervenţiei procurorului general al României. În cauză a fost emisă soluţie de neîncepere a urmăririi penale (NUP) de către procurorul şef Ion Vasilache, promovat în această funcţie de procurorul general Laura Codruţa Kovesi şi avansat ulterior de preşedintele Traian Băsescu la gradul de general. Fidelizare şi manipulare prezidenţială prin bodiguarzi de la SPP Angajaţi din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, SRI şi SPP susţin că preşedintele Traian Băsescu (alias Zeus) ar fi fidelizat-o şi manipulat-o pe Laura Codruţa Kovesi (dar şi pe alte reprezentante ale Parchetului General) prin invitarea ei în mod frecvent la reşedinţa sa de la Palatul Cotroceni şi prin cuplarea acesteia cu un angajat din Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), care, pe lângă servicii de conducere auto şi de gardă de corp, îi asigura şi acompaniament sexual. După mai multe întâlniri la Palatul Cotroceni, la aproximativ un an de la promovarea sa, procurorul general a divorţat de soţul său, Eduard Kovesi, care este om de afaceri şi rămăsese la Sibiu. Conform unor subalterni, după divorţ Laura Codruţa Kovesi a trăit o idilă cu subofiţerul care i-a fost repartizat de SPP pentru a-i fi şofer şi bodyguard. Am putea spune că Traian Băsescu a preluat metodele patentate de Stalin în anii ‘50, când agente ale NKVD (predecesorul KGB) erau cuplate şi se căsătoreau cu activişti politici sau cu militari români care îşi făceau studiile în Uniunea Sovietică, pentru a-i manipula şi a-i folosi ca agenţi de spionaj sau de influenţă. Conexiunea cu Vasile Blaga Conform unor informaţii apărute în cartea fostului procuror şef adjunct al DIICOT, Ciprian Nastasiu, intitulată „Prădarea României” (la pagina 108), Laura Codruţa Kovesi este şantajabilă din partea şefului statului şi a serviciilor secrete. La numirea sa în funcţia de procuror general, în octombrie 2006, preşedintele Traian Băsescu a fost informat că soţul (Eduard Kovesi) şi tatăl acesteia (Ioan Lascu) se aflau sub urmărirea informativă a SRI. Eduard Kovesi avea dosar de urmărire informativă la SRI Sibiu din 1995, iar din acest dosar rezulta că ar fi furnizat date şi informaţii de interes operativ unui ofiţer de informaţii maghiar, care actualmente este europarlamentar din partea Ungariei. Tatăl actualului procuror general al României, Ioan Lascu, a fost timp de 30 de ani procuror şef al Parchetului local Mediaş. Profitând de această funcţie, în exercitarea căreia a fost un colaborator apropiat al Securităţii şi al Miliţiei respectiv al Poliţiei, Ioan Lascu a fost un protector şi un beneficiar al afacerilor din capitala gazului românesc. Cu origini romanes (din Întorsura Buzăului), acesta avea obiceiul să se laude că a deţinut cea mai îndelungată funcţie de conducere în procuratura românească şi că a obţinut cea mai înaltă funcţie în procuratură pentru fiica sa. Ioan Lascu s-a pensionat anticipat în primăvara anului 2010, când a organizat o mare petrecere la un restaurant din Mediaş (Binder Bubi), ocazie cu care accesul în zonă a fost blocat de importante forţe de ordine, întrucât invitaţii de onoare erau procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, ministrul de interne Vasile Blaga şi directorul general de atunci al Societăţii Naţionale Transgaz, Florin Muntean. Florin Muntean, un prosper şi controversat om de afaceri, beneficiar al unor afaceri bănoase cu statul (prin Transgaz şi Romgaz), fost deputat PDL, preşedinte de mai mulţi ani al organizaţiei municipale Mediaş a PDL, este cel mai bun prieten din Mediaş al tatălui procurorului general al României, Ioan Lascu. O dovadă a acestei prietenii este faptul că, în cursul lunii iulie 2010, Sergiu Lascu, fiul lui Ioan Lascu şi fratele lui Laura Codruţa Kovesi, a fost promovat de directorul general Florin Muntean director adjunct la Transgaz. Florin Muntean este şi cel mai bun prieten asumat declarativ de către ex-ministrul de interne Vasile Blaga, cu care a fost coleg de armată şi de facultate. Dealtfel, prin intermediul lui Florin Muntean, Vasile Blaga s-a cunoscut şi s-a împrietenit cu Ioan Lascu. Florin Muntean şi Ioan Lascu sunt apropiaţi şi de milionarul Ilie Carabulea, considerat cel mai bogat om de afaceri din judeţul Sibiu, cunoscut ca patron (asociat şi administrator) al holdingului Atlassib şi al Băncii Carpatica, despre care au apărut relatări în presă că ar fi contribuit cu suma de 1 milion de euro la campania electorală a PDL pentru alegerile prezidenţiale şi parlamentare din 2004 şi că în 2009 ar fi sprijinit substanţial în Spania, Italia şi Franţa campania de realegere a preşedintelui Traian Băsescu. Prim-procuror apropiat, arestat pentru corupţie Numele afaceristului Ilie Carabulea a revenit în atenţia presei, cu ocazia arestării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie al fostului prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, Nicuşor Florin Apostu. Acesta a fost arestat în data de 27 octombrie 2010, fiind acuzat de săvârşirea a 12 fapte de corupţie într-o perioadă de 3 luni (august-octombrie 2010). Alături de prim-procurorul de Sibiu a fost arestat pentru complicitate la faptele sale de corupţie şi ofiţerul SRI Tiberiu Narcis Popescu, care racola „clientela” şi primea „onorariul” pe care-l transmitea lui Apostu. Conform unui articol publicat de ziarul „România Liberă” în data de 10 decembrie 2010, cu titlul „Fabrica de măsluit dosare penale de la Sibiu” (documentat în baza unor informaţii furnizate de DNA), prim-procurorul Apostu a fost cercetat ulterior pentru 252 de dosare penale măsluite, din care în 196 de dosare „a rezolvat” soluţii favorabile omului de afaceri Ilie Carabulea. Cert este că Nicuşor Florin Apostu a fost trimis în judecată de DNA în decembrie 2010, în stare de arest, pentru 130 de infracţiuni, din care şapte infracţiuni de luare de mită, două infracţiuni de trafic de influenţă, o infracţiune de sustragere de înscrisuri, două infracţiuni de favorizarea infractorului, patru infracţiuni de fals în declaraţii, 57 de infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale şi 57 de infracţiuni de uz de fals. Ilie Carabulea a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru dare de mită şi cumpărare de influenţă. Potrivit rechizitoriului, în cursul lunii septembrie 2010, prim-procurorul Florin Nicuşor Apostu a primit de la omul de afaceri Ilie Carabulea contravaloarea unei revizii auto în sumă de 4.000 lei pentru a-l sprijini în promovarea unui recurs în interesul legii în favoarea holdingului Atlassib, lăsându-l să înţeleagă că are influenţă asupra procurorului general Laura Codruţa Kovesi. Prin rechizitoriu se mai reţine că, în perioada 2006-2010, prim-procurorul Apostu a folosit în mod exclusiv şi consecutiv două autoturisme, unul marca Audi A8 şi unul Volkswagen Passat, achiziţionate în baza unui contract de leasing financiar încheiat între două societăţi din holdingul Atlassib condus de Ilie Carabulea, SC Atlassib Leasing IFN SA şi SC Intermedia SRL, care au achitat pentru Apostu TVA aferentă acestora şi contravaloarea avansului auto, în condiţiile în care, la nivelul anului 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a avut în instrumentare un număr de 196 de dosare penale referitoare la firmele lui Carabulea, în care Apostu a dat soluţii de netrimitere în judecată şi a verificat soluţiile date de procurorii subordonaţi. Condamnat definitiv de instanţa supremă Dosarul a fost instrumentat de Serviciul Teritorial Alba Iulia al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, dar judecarea acestuia a fost strămutată rapid, probabil pentru a i se pierde urma, la Curtea de Apel Constanţa, unde a fost înregistrat sub nr. 1628/36/2010. Prin sentinţa penală nr. 27/P/15.04.2011, Curtea de Apel Constanţa l-a condamnat pe fostul prim-procuror Nicuşor Florin Apostu la o pedeapsă de doar 3 ani închisoare, reprezentând minimul prevăzut de lege pentru infracţiunea cea mai gravă (luare de mită), şi fiind vădit nejustificată raportat la numărul şi periculozitatea infracţiunilor reţinute (124 de infracţiuni, din care 5 infracţiuni de luare de mită, două infracţiuni de trafic de influenţă, o infracţiune de sustragere de înscrisuri, două infracţiuni de favorizarea infractorului, 57 de infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale şi 57 infracţiuni de uz de fals), precum şi la calitatea persoanei condamnate. Este de reţinut că instanţa l-a achitat pe Apostu pentru două infracţiuni de luare de mită şi că l-a condamnat pentru traficul de influenţă făcut pe lângă procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, pentru ca aceasta să promoveze un recurs în interesul legii pentru holdingul Atlassib, proprietatea lui Carabulea. Instanţa a fost îngăduitoare şi cu omul de afaceri Ilie Carabulea, pe care l-a achitat pentru infracţiunea de dare de mită şi l-a condamnat la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă. Inculpaţii au declarat recurs, care a fost judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 21.03.2012. Pronunţarea a fost amânată până pe 25.04.2012, când instanţa supremă l-a condamnat definitiv pe fostul prim-procuror Apostu la o pedeapsă de 5 ani de închisoare cu executare. Coinculpaţii Popescu şi Carabulea au fost condamnaţi la doi ani şi şase luni, respectiv la un an şi şase luni de închisoare cu executare. Relaţii suspect de apropiate cu condamnatul Opinia publică trebuie să cunoască însă relaţiile foarte apropiate dintre prim-procurorul Apostu şi procurorul general Kovesi şi tatăl acesteia, Ioan Lascu, iar instituţiile statului trebuie să clarifice dacă aceştia au fost implicaţi în activitatea amplă şi organizată de traficare a justiţiei realizată de şeful Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, care a cuprins sute de infracţiuni într-o perioadă relativ scurtă. O traficare atât de amplă şi organizată a justiţiei în scopuri pecuniare nu a avut precedent în România şi trebuie să ne pună pe gânduri, în condiţiile în care, potrivit informaţiilor noastre, prim-procurorul Apostu s-a aflat în relaţii de prietenie cu tatăl lui Kovesi şi avea obiceiul să se laude că i-a fost naş de căsătorie actualului procuror general al României, care i-a fost colegă la Parchetul Sibiu. Este de reţinut şi că, în calitate de baschetbalist de performanţă la clubul CSU Sibiu, Apostu a susţinut-o pe Kovesi să practice acest sport la acelaşi club, de unde a fost cooptată în echipa naţională de junioare. Din stenogramele convorbirilor dintre Florin Apostu, Ioan Lascu şi Ilie Carabulea, aflate în dosarul cauzei, rezultă relaţia foarte apropiată dintre prim-procurorul de Sibiu şi procurorul general al României şi tatăl acestuia, chiar dacă la anumite pasaje apare, destul de suspect, menţiunea „neinteligibil”. Astfel, Apostu şi Lascu se adresează unul altuia cu „dragă” sau „drăguţule” şi se salută cu „Ciao. Pa”. Pasajele mai sugestive din discuţiile purtate de Apostu cu Carabulea sunt următoarele: „M-a sunat şi tatăl fetei, şi romanca” (apropo de originea etnică); „A zis fără niciun fel de problemă, să facem un memoriu în atenţia ei”; „Şi se uită pe el şi ne dă un răspuns şi îi dă drumu când vine”; „Mă întâlnesc cu fata noastră joi şi vineri”; „Da, m-a invitat la Marriot extra. Zic: Tu eşti nebună? Sunt în concediu. Hai că trebuie să vorbim” (sugerând relaţii foarte apropiate, chiar intime). Favorizarea afaceristului Carabulea Procurorii DNA au ataşat la dosar şi o conversaţie dintre tatăl lui Kovesi, Ioan Lascu, şi prim-procurorul Apostu în care cei doi stabileau paşii ce trebuiau urmaţi pentru promovarea unui recurs în interesul legii în favoarea afaceristului Carabulea (preluarea unui memoriu, deplasarea la Bucureşti), paşi care au fost urmaţi cu stricteţe. Apostu l-a rugat pe Lascu să o convingă pe fiica sa să primească memoriul Atlassib şi să accepte o audienţă pentru un recurs în interesul legii, ca să rezolve problema pe care Carabulea o avea cu modul de calcul al diurnelor şoferilor care plecau în străinătate. A mai fost ataşată o discuţie în care Apostu îi comunică lui Carabulea că a discutat atât cu tatăl lui Kovesi cât şi cu aceasta, care i-au spus să facă un memoriu în atenţia ei, la care urmează să-i dea răspuns favorabil. Totodată, a fost ataşată o discuţie purtată după circa o lună, respectiv în data de 7 septembrie 2010, în care Apostu îi solicită lui Carabulea să-i trimită memoriul pentru a-l duce lui Kovesi, cu care urma să se întâlnească la Bucureşti. Interesant este că, în data de 25 noiembrie 2010, la circa o lună după arestarea lui Apostu, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, a declarat la Sibiu că nu a primit niciunul din cele şapte memorii pe care reprezentanţii Atlassib susţin că le-ar fi trimis în atenţia sa. Şi mai interesant este că, cu toate acestea, în data de 17 decembrie 2010, procurorul general al României a promovat recurs în interesul legii, pe baza a patru memorii ale Atlassib, care a fost însă respins ca inadmisibil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 21 februarie 2011. În mod suspect, procurorii DNA s-au limitat în anchetă la Apostu şi Carabulea, neextinzând cercetările referitor la implicarea lui Kovesi şi a tatălui ei şi nefăcând nicio referire la recursul în interesul legii introdus de procurorul general. Naşte suspiciuni şi faptul că procurorul general Kovesi a fost în biroul prim-procurorului Apostu cu câteva zile înainte de arestarea acestuia, dar DNA, care instalase tehnică de interceptare în biroul respectiv, nu a depus la dosar înregistrarea cu discuţiile purtate de aceştia, iar, în cursul judecăţii, când a fost solicitată înregistrarea acestor discuţii, DNA a depus un CD al cărui conţinut nu a putut fi reprodus. Nu este lipsit de interes şi faptul că Laura Codruţa Kovesi l-a ajutat pe omul de afaceri Ilie Carabulea când activa la DIICOT Sibiu, anchetând şi arestând membri ai clanului Circarilor, care solicitau taxe de protecţie de la şoferii autocarelor Atlassib care efectuau transporturi de persoane în Spania, Italia, Franţa ş.a. Acesta a fost un dosar piedestal pentru Kovesi, care a fost invocat drept un mare succes profesional cu ocazia promovării sale în funcţia de procuror general al României. Şpagă cu miros de gaz În ultimii ani au apărut informaţii şi indicii care generează suspiciunea că pentru promovarea Laurei Codruţa Kovesi în funcţia de procuror general al României a fost oferită o mită substanţială de anumite cercuri de afaceri din judeţul Sibiu. Astfel prezintă interes faptul că, în anul 2007, ex-ministrul Vasile Blaga, primul şi principalul susţinător al lui Kovesi în anul de graţie 2006, a primit, conform menţiunilor din declaraţia sa de avere, suma de 1.100.000 RON (circa 330.000 euro la cursul valutar din perioada respectivă) de la doi apropiaţi ai directorului Transgaz, Florin Muntean: 600.000 RON de la Doina Stoia, sora lui Muntean, angajată la SCGN Romgaz Mediaş, şi 500.000 RON de la Valer Crişan, prieten şi asociat cu Muntean la SC Baza Auto de Transport Mediaş, la care deţinea funcţia de director general. Vasile Blaga şi-a trecut aceste sume în declaraţia de avere ca împrumuturi fără dobândă şi cu termen de scadenţă de 10 ani, respectiv la 1.07.2017. Chestionat de presă, Vasile Blaga a refuzat să ofere amănunte legate de identitatea şi localizarea celor doi generoşi creditori, precizând doar că-i sunt prieteni apropiaţi. Să tot ai asemenea prieteni generoşi, care să-ţi împrumute bani fără dobândă şi pe un termen atât de lung (10 ani)! Numai că, la o simplă şi minimă verificare, Doina Stoia şi Valer Crişan nu pot face dovada provenienţei sumelor pe care le-au împrumutat lui Vasile Blaga, având surse de venit şi averi modeste, în condiţiile în care beneficiau doar de salarii de la societăţile comerciale la care erau angajaţi şi deţineau un apartament la bloc (Doina Stoia), respectiv o fostă casă naţionalizată (Valer Crişan). Astfel că se naşte întrebarea dacă suma de 1.100.000 RON nu a constituit o mită mascată, o răsplată via Florin Muntean, sora şi asociatul acestuia, pentru implicarea lui Vasile Blaga în promovarea Laurei Codruţa Kovesi în funcţia de procuror general al României. La fel, se pune întrebarea dacă suma de 1 milion de euro oferită PDL de Ilie Carabulea n-a reprezentat tot o mită mascată pentru promovarea Laurei Codruţa Kovesi în fruntea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că la Sibiu şi în Parchetul General se discută că numirea acesteia a fost plătită de afaceristul sibian. Sesizarea DNA şi CSM Pentru elucidarea acestor aspecte, solicit DNA să se sesizeze şi să efectueze cercetări sub aspectul infracţiunilor de dare şi de luare de mită, respectiv de spălare de bani, faţă de preşedintele Senatului, Vasile Blaga, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, tatăl său Ioan Lascu, ex-directorul Transgaz, Florin Muntean, şi omul de afaceri Ilie Carabulea. Solicit, de asemenea, redeschiderea dosarului care a avut ca obiect accidentul de circulaţie produs de generalul Florian Coldea şi cercetarea procurorului general Kovesi sub aspectul infracţiunii de favorizarea infractorului, pentru soluţia de neîncepere a urmăririi penale emise în cauza respectivă. Totodată, solicit Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) să verifice toate acuzele care-i sunt aduse procurorului general al României prin această declaraţie politică, inclusiv să stabilească motivele pentru care DNA nu a extins cercetările în cazul Apostu şi asupra procurorului general Kovesi şi a tatălui său Ioan Lascu, urmând să clarifice ce întâlniri şi ce discuţii a avut Kovesi cu Apostu la Bucureşti şi la Sibiu în perioada septembrie – octombrie 2010. Aceasta este faţa adevărată a procurorului general al României, Laura Codruţa Kovesi, slăvită şi proslăvită de preşedintele Traian Băsescu, de genitoarea sa Monica Luisa Macovei, de unii reprezentanţi ai societăţii civile şi de unii reprezentanţi diplomatici ai statelor occidentale la Bucureşti, îndeosebi de ambasadorii SUA şi Marii Britanii. Trista realitate este că Laura Codruţa Kovesi a fost promovată în epoca portocalie, ca şi alţi şefi din Parchet (DIICOT, DNA), Curtea Constituţională, servicii secrete (SRI, SIE, SPP, STS, DGIPI), ministere (Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Economiei, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Transporturilor, Ministerul Educaţiei ş.a.) şi agenţii (ANI, ANAF ş.a.), în baza principiului nulităţilor controlabile promovat în mod deosebit de preşedintele Băsescu şi de ex-ministresa Macovei. Potrivit acestui principiu băsesciano-macoveian, în funcţiile cheie din instituţiile statului au fost promovate cu prisosinţă persoane mediocre profesional, obediente şi şantajabile, relativ tinere şi originare din provincie, pentru a putea fi manipulate de promotorii şi protectorii lor. Senator Valer Marian Vicepreşedintele Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii din Senatul României

Imagini de la manifestatia publica de 1 Mai -Bucuresti 2012 .