Moştenitorii ideii
imperiale habsburgice au făcut să curgă valuri de cerneală după extirparea, în
1918, a cangrenei dualiste care coroda trupul Europei central-răsăritene,
interzicându-i mersul spre democraţie, considerând că, pe măsură ce
occidentalii îşi pierd interesul pentru monstruozităţile care i-au afectat doar
tangenţial, implicându-se în problematica mai largă, planetară, repetatele
tentative de măsluire a trecutului şi justificare a unor rapturi evidente vor
da roade, punând, pe fondul necunoaşterii sau dezinteresului, bazele pretins
juridice ale unor rapturi viitoare.
Aproape un secol de acţiune
concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi,
uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi
albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică -
monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi
soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului III. Să prezinte, în baza
dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări
justificate, să şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte
plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi
principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale,
pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze,
sub masca ştergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a
conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni
sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi „un
dat” şi „un drept” istoric şi divin.
În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile... nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere, agitaţia revanşarzilor şi conservatorilor fiind un „brutum fulmen”! Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Astfel a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii, prin estomparea semnificaţiei juridice a actului de la Alba Iulia, subsumat consecinţei fireşti numită „Trianon” - „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop-Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună, ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali. Astfel au fost posibile şi destrămarea în deceniile IV-V şi ultim ale secolului XX, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” - „Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.
Considerând ca Europa repetă astăzi nejustificat istoria anilor 1933-1939, considerăm necesar să repunem în discuţie, cu referire la România, ţară, prin tradiţie, obiect al agresiunii, câteva dintre problemele care au frământat popoarele şi au impus marilor personalităţi politice mondiale ale anilor 1918-1920, eforturi de definire şi soluţionare, în primul rând, discutarea sub aspect juridic a raporturilor dintre „Alba Iulia” şi „Trianon” care tind să constituie o falsă problemă actuală. Bâlbâiala justiţiei noastre în ultimii ani, cu grave repercusiuni asupra eficacităţii şi securităţii instrumentelor Legii, pe de-o parte şi, pe de alta, spectacolul degradant al unui proces public-maraton, fără recurs, vizionat de lumea întreagă, în decembrie 1989, în care, fără să instrumenteze cazul, judecătorul ce ar fi trebuit din bun simţ dacă nu din datorie, să aibe măcar o coală de hârtie în faţă şi avocaţii apărării, în egală măsură agramaţi şi teatrali, au acţionat împreună ca... acuzatori, ne-au ridicat justificative semne de întrebare în privinţa capacităţii juriştilor noştri (ale căror proteste faţă de lamentabilul spectacol încă nu s-au făcut auzite) de a aborda cu răspundere o astfel de problematică. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, în epoca de afirmare politică a „elitei” intelectuale (1996-2000, 2004-2007) aceiaşi jurişti au transformat din servilism, nişte trădători ordinari de secrete economice şi militare în „defectori” - „eroi”, expunându-i în schimb oprobiului public pe cei care au slujit interesele naţiunii române!
De aceea, ne-am încumetat,
de pe poziţia istoricului să ne lărgim puţin sfera de investigaţie, în domeniul
dreptului internaţional, cu speranţa că vom reuşi să deturnăm atenţia
juriştilor, chiar şi a celor „de boutique”, spre probleme de interes general,
care, nerezolvate, pot avea consecinţe ireparabile şi că vom pune, în acelaşi
timp, la dispoziţia celor care astăzi reprezintă cupola de decizie a lumii,
câteva repere utile pentru soluţionarea, să zicem, a unor crize reale sau
potenţiale, repere care au ghidat cândva efortul de analiză, decizie şi acţiune
al predecesorilor lor.
„Declaraţia drepturilor
popoarelor din Rusia” dată la 14/28 noiembrie 1917 de Consiliul Comisarilor
Poporului al recentei puteri sovietice, care prevedea dreptul la
autodeterminare până la constituirea de state independente al popoarelor
subjugate de ţarism, a fost un slogan bolşevic, fără substanţă, cei care i-au
dat crezare fiind declaraţi imediat contrarevoluţionari de I. V. Stalin,
comisarul sovietic pentru respectivele popoare. Dar oare cuvintele adresate de
preşedintele Woodrow Wilson (1913-1921) Congresului S.U.A., la 11 februarie
1918, când noţiunea de „apărător al libertăţii şi democraţiei” încă nu se
confundase cu aceea de „jandarm”, să nu mai aibă astăzi aceeaşi semnificaţie
pentru senatorii care ne tot ameninţă când încercăm să ne reevaluăm
personalităţile istorice? –„Aspiraţiile naţionale ale popoarelor trebuie să fie
respectate; în viitor popoarele nu trebuie să mai fie dominate şi guvernate
decât de propriul lor asentiment. Autodeterminarea nu este o simplă frază. Ea
este un principiu imperativ pe care, în viitor, oamenii de stat nu-l vor ignora
decât în detrimentul lor”!
Mesajul în 14 puncte dat la
„facerea” noii lumi, contemporane, de preşedintele de atunci al S.U.A a
însemnat, îndeosebi pentru popoarele încătuşate de monarhia bicefală, actul de
solidarizare al Lumii libere cu propria luptă pentru libertate. Şi, din acel
moment, evenimentele politice şi militare s-au desfăşurat cu repeziciune spre
gongul final menit să pecetluiască definitiva înmormântare în arhiva Istoriei a
întunecatului Ev mediu european. Sperjurul a prins glas şi atunci, prin mesajul
lui Carol de Habsburg „Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie
1918), dar nu a putut impresiona pe nimeni, deoarece omenirea întreagă era în
cunoştinţă de cauză. Şi pentru că astăzi, de dragul interesului, cunoaşterea
pare a nu mai face casă bună cu politica, avem datoria să ne aducem şi să
aducem aminte tuturor „Necredincioşilor”, fie că-i cheamă sau nu „Toma”,
Declaraţia” de răspuns, comună, a Comitetelor naţionale român, cehoslovac,
iugoslav şi polonez, atât de actuală prin semnificaţia acordată intenţiei
ascunse în spatele conceptului de „federalizare”:
„Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată preşedintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiţia sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanţii oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susţinuţi numai de către maghiari şi germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale altor naţiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral şi anacronic de guvernare, îndepărtând consecinţele logice de libertate şi justiţie accentuate de preşedintele Statelor Unite .
Comitatele reunite ale Naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existenţa lor naţională, denunţă opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.
Bazându-se pe principiul naţionalităţilor şi al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieţii de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică, prin cuvinte şi arme programele lor politice: constituirea de state naţionale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei. Aceste naţiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face şi nu poate dura pe continent decât prin liniştirea conştiinţei popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena şi Budapesta, legitimitatea politică şi morală de a vorbi în numele lor...”
„Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată preşedintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiţia sa binecunoscută, de a căuta, prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanţii oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susţinuţi numai de către maghiari şi germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale altor naţiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral şi anacronic de guvernare, îndepărtând consecinţele logice de libertate şi justiţie accentuate de preşedintele Statelor Unite .
Comitatele reunite ale Naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existenţa lor naţională, denunţă opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.
Bazându-se pe principiul naţionalităţilor şi al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieţii de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică, prin cuvinte şi arme programele lor politice: constituirea de state naţionale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei. Aceste naţiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face şi nu poate dura pe continent decât prin liniştirea conştiinţei popoarelor, contestă prin urmare guvernelor de la Viena şi Budapesta, legitimitatea politică şi morală de a vorbi în numele lor...”
Noua Europă nu se putea
manifesta decât democratic. Soluţia pentru care s-a optat a constat în vegherea
respectării noilor principii ale dreptului internaţional vizând manifestarea
liberă a voinţei popoarelor eliberate. Astfel, marile puteri, abţinându-se
(atunci - n. n.) de la orice fel de intervenţie în casa altuia, popoarele au decis
cu rapiditate: adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin, la 29
octombrie 1918, de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate
independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia; la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea
Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea
Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte; la
17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi,
sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb - Consiliul Naţional Iugoslav care a
numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran
al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie); la 24 noiembrie Vecea
(Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupştinile
populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie), Unirea
devenind fapt împlinit la l decembrie; la 30 octombrie 1918 în Austria,
asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate, Adunarea Naţională Provizorie
a delegat Consiliul de Stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui
Karl Renne; la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul
Naţional Ungar alegându-l în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.
În acest context, uzând de
dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de
fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie
1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile
româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în
conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute,
acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.
Declaraţia de la Alba Iulia - act juridic cu valoare de
drept internaţional
Perfect integrat aşadar valului revoluţionar şi aspiraţiilor democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş etc. şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare, de aceeaşi factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta. Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi, în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.
Perfect integrat aşadar valului revoluţionar şi aspiraţiilor democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş etc. şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare, de aceeaşi factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta. Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi, în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.
În Bucovina acestea au ales
Consiliul Naţional Român care la 147 27 octombrie a formulat cererea de unire
cu România, votată la 15/ 28 noiembrie 1918. În mod identic, în Transilvania,
Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român
Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al
voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile
naţionale destinate apărării satelor de actele teroriste ale
ultranaţionaliştilor unguri.
La 15 noiembrie, C. N. R.
C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” - coloana vertebrală a
oricărei democraţii autentice - adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor
Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ,
consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată,
prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul
circumscripţiilor electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor
politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale,
religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor
români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Pentru protejarea şi
susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti
cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia,
constituindu-se într-o uriaşă adunarea de obşte reprezentativă, care a
certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării,
drept autentic act de voinţă naţională.
Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”. În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT SI TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali - n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.
Votul în unanimitate al
delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de
preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti: „ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN
TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium - n. n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA
PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI
PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ... ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”’
Adunarea Naţională, având
caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale
pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc.,
hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate
cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o
importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic. Ele au
fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau
Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii
române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi.
Formând izvorul de drept al
dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA
DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României
întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul
Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920. Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea
teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de
Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza
dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la
autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost cu 1 an şi şase luni anterioară
semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord
încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat
suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în
cazul „Basarabiei” şi al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din
Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.
Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte
state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au
încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind
părţi integrante ale teritoriului Regatului României.
De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.
De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.
Drept urmare, Tratatul de
pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea
românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu a făcut decât
să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului
Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi
contractante suverane.
„TRIANON” sau ...
Consacrarea juridică
Privită în lumina dreptului internaţional având caracterul unui adevărat plebiscit naţional şi reprezentativ, menit să permită manifestarea voinţei colective (fundamentul cel mai puternic şi titlul de drept de necontestat al oricărei alcătuiri statale) Adunarea de la Alba Iulia a consacrat ca act juridic cu valoare de drept internaţional, cu aceeaşi valoare aşadar ca şi Tratatul de pace de la Trianon, istorica DECLARAŢIE DE UNIRE. Astfel, calificată pe plan juridic internaţional, Adunarea apare ca o formă populară de consultare neprescrisă de vreun act juridic internaţional, având o valoare sporită, în ordinea morală şi juridică faţă de simpla consultare la o zi determinată şi impusă printr-un angajament prealabil.
Privită în lumina dreptului internaţional având caracterul unui adevărat plebiscit naţional şi reprezentativ, menit să permită manifestarea voinţei colective (fundamentul cel mai puternic şi titlul de drept de necontestat al oricărei alcătuiri statale) Adunarea de la Alba Iulia a consacrat ca act juridic cu valoare de drept internaţional, cu aceeaşi valoare aşadar ca şi Tratatul de pace de la Trianon, istorica DECLARAŢIE DE UNIRE. Astfel, calificată pe plan juridic internaţional, Adunarea apare ca o formă populară de consultare neprescrisă de vreun act juridic internaţional, având o valoare sporită, în ordinea morală şi juridică faţă de simpla consultare la o zi determinată şi impusă printr-un angajament prealabil.
Caracterul de drept public
al Adunării de la Alba Iulia nu este precizat prin Rezoluţia de unire a acestei
adunări; se desprinde însă cu claritate din dispoziţiile cuprinse în art. II si
IX relative la autonomia provizorie şi la instituirea Marelui Sfat Naţional, a
cărui competenţă era stabilită în Art. IX. Acest organ, înzestrat cu toate
atributele suveranităţii naţionale, urma să-şi exercite aceste atribuţii până
la întrunirea Constituantei.
Caracterul de drept public
al Adunării de la Alba Iulia a fost în întregime admis şi de dreptul
internaţional public, de Conferinţa de pace şi de stipulaţiile tratatelor de
pace.
De aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.
De aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.
Tratatul de la Trianon din
4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate”, pe de-o parte .şi Ungaria, pe
de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor ce a stat la baza
tuturor tratatelor de pace - principiul naţionalităţilor. Şi cum Ungaria era şi
ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea
maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale
stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să
desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor
succesoare.
De aici, seria textelor
prin care Ungaria „renunţă la toate drepturite şi titlurile” asupra
teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea
statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi
stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi
titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de
frontierele Ungariei,... ca făcând parte din România”.
Totuşi, pentru valorificarea pe plan internaţional a dreptului naţiunii române la frontierele înfăptuite prin libera sa determinare, a trebuit să se ducă „bătălia frontierelor”, de această dată în domeniul diplomatic.
Totuşi, pentru valorificarea pe plan internaţional a dreptului naţiunii române la frontierele înfăptuite prin libera sa determinare, a trebuit să se ducă „bătălia frontierelor”, de această dată în domeniul diplomatic.
Ungaria tuturor cauzelor
În scopul împiedicării eliberării teritoriilor slavo-române, chiar germane, dăruite Ungariei de Habsburgi în 1867, în special a Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Voivodinei, dovedind o disciplină de fier şi o mare capacitate de mobilizare şi adaptare, ungurii s-au metamorfozat cameleonic, de la tentativa eşuată de refederalizare a Imperiului întreprinsă de Carol de Habsburg (16 octombrie 1918) la Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), ori de câte ori s-a schimbat curentul în Europa, oferindu-şi serviciile tuturor noilor cauze şi încercând să păcălească diplomaţia internaţională că sunt singura soluţie a momentului în Europa central-răsăriteană.
În scopul împiedicării eliberării teritoriilor slavo-române, chiar germane, dăruite Ungariei de Habsburgi în 1867, în special a Slovaciei, Transilvaniei, Banatului, Partium-ului şi Voivodinei, dovedind o disciplină de fier şi o mare capacitate de mobilizare şi adaptare, ungurii s-au metamorfozat cameleonic, de la tentativa eşuată de refederalizare a Imperiului întreprinsă de Carol de Habsburg (16 octombrie 1918) la Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), ori de câte ori s-a schimbat curentul în Europa, oferindu-şi serviciile tuturor noilor cauze şi încercând să păcălească diplomaţia internaţională că sunt singura soluţie a momentului în Europa central-răsăriteană.
Astfel, în octombrie 1918, ei
erau încă monarhiştii adepţi ai unui regat ultranaţionalist unguresc în cadrul
imperiului dualist, habsburgic. Dar văzând încotro conduc evenimentele, în
momentul izbucnirii revoluţiei antimonarhice la Viena (30 octombrie) au devenit
„revoluţionari” peste noapte. A doua zi, 31 octombrie, în spiritul celor „14
puncte wilsoniene” au proclamat la Târgu-Mureş, printr-un „Consiliu Naţional
Maghiar”, „recunoaşterea statelor naţionale formate sau în curs de formare”,
iar Ia Budapesta, l-au lichidat pe fostul far călăuzitor Istvan Tisza (1861-1918)
fiul binecunoscutului conte Kalman (1830-1902) „zdrobitorul de naţionalităţi”,
înlocuindu-l cu abilul conte Károlyi Mihalyi (1875-1955), în ideea declarată a
„salvgardării păcii”. Imediat Károlyi s-a proclamat „antantofil” (1 noiembrie)
şi acest cuvânt de ordine a fost lansat de Lovaszy Márton, ca ordin, în
parlament.
Deveniţi antantofili şi mai „europeni” si mai „democraţi” decât toţi ceilalţi europeni, ungurii, vinovaţi alături de germani şi germani austrieci de agresiune, politică imperialistă şi declanşarea războiului, s-au lepădat de trecut, proclamându-şi pe 2 noiembrie 1918 independenţa fată de Austria. Nu le trecea prin cap, nici lor, nici altora de atunci încoace, că acest act echivala cu anularea dualismului, dar şi a avantajelor acestuia - adică a includerii în Ungaria a Transilvaniei de exemplu. Cu alte cuvinte că, anulând dualismul, proclamau, în fapt, separarea Ungariei şi de Transilvania!
Deveniţi antantofili şi mai „europeni” si mai „democraţi” decât toţi ceilalţi europeni, ungurii, vinovaţi alături de germani şi germani austrieci de agresiune, politică imperialistă şi declanşarea războiului, s-au lepădat de trecut, proclamându-şi pe 2 noiembrie 1918 independenţa fată de Austria. Nu le trecea prin cap, nici lor, nici altora de atunci încoace, că acest act echivala cu anularea dualismului, dar şi a avantajelor acestuia - adică a includerii în Ungaria a Transilvaniei de exemplu. Cu alte cuvinte că, anulând dualismul, proclamau, în fapt, separarea Ungariei şi de Transilvania!
Mai mult, la 16 noiembrie
1918, Karoly proclama Ungaria - Republică, foştii adepţi ai „Regatului Coroanei
Sf. Ştefan”, devenind peste noapte şi „republicani” înfocaţi, gata să dea
lecţii oricui.
Cu un Mihalyi Károlyi premier şi, de la 1 ianuarie 1919, preşedinte, şi cu Oszkar Jaszy ministru al naţionalităţilor, Ungaria încerca să-şi asigure, în pofida Declaraţiei de la Alba Iulia, inviolabilitatea frontierelor, desfăşurând o furibundă campanie de schimbare a imaginii sale, de „albire” prin mistificare şi ascundere a contribuţiei sale la declanşarea războiului şi a etnocidului comis în anii 1867-1918 asupra a milioane de români, slovaci, croaţi, sârbi, polonezi, sloveni, evrei, ţigani germani etc. Scopul? Convingerea delegaţilor la Conferinţa de Pace (18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920) că singura realitate stabilă, viabilă în Europa Central-Răsăriteană ar fi o Ungarie republicană şi „civilizatoare”, bastion împotriva bolşevismului şi zid de apărare al Europei creştine, în graniţele fostei Ungarii dualiste. Dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni, avea să scrie istoricul american Milton Lehrer că „Ungaria autocrată de ieri — Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, asupritoare de vieţi, Ungaria împotriva căreia s-au ridicat de decenii protestele întregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul naţionaliştilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial.”
Cu un Mihalyi Károlyi premier şi, de la 1 ianuarie 1919, preşedinte, şi cu Oszkar Jaszy ministru al naţionalităţilor, Ungaria încerca să-şi asigure, în pofida Declaraţiei de la Alba Iulia, inviolabilitatea frontierelor, desfăşurând o furibundă campanie de schimbare a imaginii sale, de „albire” prin mistificare şi ascundere a contribuţiei sale la declanşarea războiului şi a etnocidului comis în anii 1867-1918 asupra a milioane de români, slovaci, croaţi, sârbi, polonezi, sloveni, evrei, ţigani germani etc. Scopul? Convingerea delegaţilor la Conferinţa de Pace (18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920) că singura realitate stabilă, viabilă în Europa Central-Răsăriteană ar fi o Ungarie republicană şi „civilizatoare”, bastion împotriva bolşevismului şi zid de apărare al Europei creştine, în graniţele fostei Ungarii dualiste. Dar nu au reuşit să păcălească pe nimeni, avea să scrie istoricul american Milton Lehrer că „Ungaria autocrată de ieri — Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţe, asupritoare de vieţi, Ungaria împotriva căreia s-au ridicat de decenii protestele întregii lumi civilizate, a devenit peste noapte paradisul naţionaliştilor şi marea nedreptăţită a războiului mondial.”
Minciună la care Ungaria nu
renunţă de 90 de ani.
Tone de maculatură în sprijinul unei Ungarii republicane a „Coroanei Sf. Ştefan” au invadat Versailles-ul. Fără succes însă, deoarece, de la Praga, şeful misiunii militare franceze, generalul Maunce Joseph Pelle, le contracara eforturile transmiţând: „ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania.”
Tone de maculatură în sprijinul unei Ungarii republicane a „Coroanei Sf. Ştefan” au invadat Versailles-ul. Fără succes însă, deoarece, de la Praga, şeful misiunii militare franceze, generalul Maunce Joseph Pelle, le contracara eforturile transmiţând: „ungurii sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor. Singurul mijloc de a-i dezarma este de a ocupa efectiv Ungaria printr-o intervenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania.”
Mai mult, dovedind o reală
cunoaştere a istoriei şi a situaţiei, spre deosebire de „Nicholsonii” de
astăzi, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, le-a dat peste
nas afirmând că „voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi
noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile
îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi
cehoslovaci.”
Văzând că nu are succes cu
occidentalii, Mihalyi Karolyi s-a orientat spre Rusia bolşevică, deoarece
avusese prevederea să autorizeze ca rezervă înfiinţarea unui Partid Comunist
Ungar, la 16 noiembrie 1918, iar ruşii tocmai sfidau lumea lansând teza
revoluţiei mondiale, odată cu înfiinţarea, prin convocarea la Moscova, la 2-6
martie 1919, a delegaţiilor tuturor partidelor comuniste şi social-democrate, a
Internaţionalei a III -a Comuniste (KOMINTERN).
Omul providenţial a fost găsit de Karolyi în persoana lui Bela Kun (Bella Kuhn), evreu ungur comunist, născut în judeţul Sălaj şi care, la Moscova fiind, în anturajul lui Lenin, îl informa deja pe acesta, în scris, încă de la 5 ianuarie, că în Ungaria situaţia era coaptă pentru o revoluţie bolşevică.
Omul providenţial a fost găsit de Karolyi în persoana lui Bela Kun (Bella Kuhn), evreu ungur comunist, născut în judeţul Sălaj şi care, la Moscova fiind, în anturajul lui Lenin, îl informa deja pe acesta, în scris, încă de la 5 ianuarie, că în Ungaria situaţia era coaptă pentru o revoluţie bolşevică.
Că Mihalyi Karolyi i-a
predat puterea în mod premeditat lui Bela Kun o sugerează însuşi Lenin:
„Guvernul burghezo-conciliatorist (Guvernul Berinkey) şi-a dat el însuşi demisia,
a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau
atunci în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie
(evident, pentru păstrarea sub asuprire a milioane de români şi slavi), decât
trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Un adevăr afirmat răspicat, în
filmul de propagandă „Trianon”, realizat în 2005 de doi „istorici” ai
serviciilor ungare şi nu numai (Raffay Erno şi Koltay Gâbor), de către numitul
Nemeskurty Istvan (Ştefan, curtean-nemeş) istoric literar, prin cuvintele: „în
data de 19 martie (1919- n.n.) au fost anunţaţi de către Karolyi Mihalyi în
felul următor: Predau puterea proletariatului!
Şi astfel, peste noapte,
ungurii s-au transformat din „republicani” burghezo-democraţi şi „antantofili”
în „bolşevici”. Nu toţi, pentru că era greu pentru grofi să renunţe la
latifundii şi pentru „bancheri şi industriaşi să accepte naţionalizarea.
Aceştia puteau să capete experienţă însă, ca refugiaţi în Austria, Germania şi
Italia, constituind rezerva în diaspora „albă”, adică fascistă, a amiralului
fără flotă Miklos Horthy sau, în interior, în rândul mişcării fasciste a lui
Gombos Gyula (MOYE). Dacă şi cu bolşevicii ar fi dat chix în acapararea
Transilvaniei şi a celorlalte teritorii reunite, ungurii erau gata să se
transforme aşadar, peste noapte, din „bolşevici” în „fascişti”, fascismul şi
nazismul fiind deja anunţate ca doctrine ale viitorului în Germania revanşardă
şi în Italia cu aspiraţii coloniale.
Demiţând guvernul la 21
martie, Karolyi a încredinţat puterea unui Consiliu revoluţionar prezidat de
Gárbai Sándor, lider, alături de Bohm Vilmos al socialiştilor, susţinut de
latifundiari ca Bethlen Istvan, de fasciştii lui Gyula Gombos, de sindicate,
dar şi de comuniştii lui Bela Kun proclamat „Comisar al poporului pentru
Afaceri Externe”. Gestul i-a fost grăbit de anunţul (19 martie 1919)
colonelului Vyx, comandantul armatei franceze din Balcani că s-a decis de către
Conferinţa de Pace crearea unei „zone neutre” între români şi unguri, asigurată
de „trupe interaliate”, motiv pentru care el are misiune să-şi instaleze
unităţile şi solicită să i se predea Debreţinul şl Mako.
La 21 martie 1919, Karoly a
răspuns că decizia Conferinţei este „integral contrară Convenţiei militare de
armistiţiu din noiembrie 1918", (cu Austro-Ungaria care nu mai exista, dar
ce contează?) şi „nu ţine cont de interesele vitale ale ţării sale” care
constau, evident în asuprirea românilor şi slavilor, drept care a finalizat
tratativele cu comuniştii şi Bela Kun, aflaţi formal în închisoare din 20
februarie, delegaţii săi (Kunfi. Landler, Pogany, Weltner şi Haubrich)
acceptând cele 3 puncte până atunci refuzate: 1. construirea socialismului în
Ungaria; 2. prietenia cu Uniunea Sovietică, stipulată prin tratate şi 3. lupta
împotriva imperialismului mondial. Aşa s-a născut, la 21 martie 1919 Republica
Sovietică Ungară, cunoscută ca „Republica Sfaturilor” sau „Republica celor 133
de zile”.
Ungaria bolşevică şi războaiele de succesiune
Ceea ce Ungaria „antantofilă” a iui Karoly Mihaly nu a îndrăznit, izolată fiind, Ungaria bolşevică a lui Bela Kun, având sprijinul Rusiei Sovietice, a pus în practică imediat: contestarea eliberării teritoriilor slave şi româneşti cucerite cândva de Habsburgi, contestarea unirii lor cu statele-mamă şi reînglobarea lor prin cucerire în Ungaria, ca în vremea dualismului.
Ceea ce Ungaria „antantofilă” a iui Karoly Mihaly nu a îndrăznit, izolată fiind, Ungaria bolşevică a lui Bela Kun, având sprijinul Rusiei Sovietice, a pus în practică imediat: contestarea eliberării teritoriilor slave şi româneşti cucerite cândva de Habsburgi, contestarea unirii lor cu statele-mamă şi reînglobarea lor prin cucerire în Ungaria, ca în vremea dualismului.
În baza înţelegerii secrete
avute eu Lenin, care prevedea graniţă comună a celor două state sovietice pe
Carpaţi (prin desfiinţarea Cehoslovaciei şi României), la 25 martie 1919 Bela
Kun a mobilizat Armata Roşie Ungară, atacând Cehoslovacia, pentru ca în noaptea
de 15 spre 16 aprilie 1919, concomitent cu agresiunea bandelor teroriste
sovietice peste Nistru, să declanşeze, forţând Tisa, ofensiva împotriva
României. În această perspectivă, Vatsetis, comandantul suprem al forţelor
bolşevice ruse dăduse deja, de la 26 martie, lui Antonov-Ovscenko, comandantul
trupelor bolşevice din Ucraina, ordinul de „directă şi strânsă colaborare cu
trupele sovietice ale Ungariei”
Ofensiva Armatei Roşii ruse
a fost oprită, însă, de trupele române pe Nistru şi abandonată datorită
atacării ei de către armatele „albe” ale lui Denikin şi ale atamanului
Grigoriev şi sprijinirii de către armata „albă” a naţionalismului ucrainean şi a
armatei...române, împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor.
Vizând ocuparea regiunii
dintre Tisa şi Munţii Apuseni, neprotejată total (datorită apariţiei
puterilor...Antantei) de trupele române, Béla Kun a trimis 2 divizii şi o
brigadă, dispunând de 137 de tunuri şi 5 trenuri blindate, care au înaintat
adânc pe văile Someşului şi Crişului Repede. Prevăzând ofensiva, dispozitivul
român era întărit la flancul drept pentru împiedicarea înaintării agresorului
spre Cluj şi declanşarea contraofensivei, în teren muntos prin acţiuni frontale
şi manevra flancului stâng. În dimineaţa zilei de 16 aprilie, practic, armata
română a trecut la contraofensivă pe un front de 200 km lungime, remarcându-se
îndeosebi acţiunile Diviziei 2 vânători de munte în lungul văilor Crişului Alb
şi Crişului Negru. După numai 4 zile, la 20 aprilie, armata română a atins
aliniamentul Oradea-Carei-Satu-Mare, apoi, în ciuda unei rezistenţe îndârjite,
a alungat Armata Roşie Ungară peste Tisa, restabilind frontiera în conformitate
cu decizia de la Alba lulia, ca supremă umilinţă în chiar ziua de 1 Mai
muncitoresc, sărbătorită cu fast...roşu la Budapesta.
În pofida înfrângerilor,
Bela Kun nu a demobilizat, însă, datorită extinderii flagelului roşu în
Germania unde se proclamase, la 7 aprilie, Republica Sfaturilor în Bavaria,
succesului mobilizării generale, Armata Roşie Ungară având la 15 mai, ca forţă
operativă, 113 batalioane, susţinerii de către misiunea militară italiană a
fascistului conte Romanelli şi succeselor de pe frontul cehoslovac, unde, la 15
mai, a fost cucerit Salgatorian, iar la 24 mai, Miskolc, în ideea joncţionării
cu forţele Armatei Roşii ruse în Carpaţii Păduroşi, ofensiva pe Frontul de N-E
s-a prelungit, la 9 iunie ungurii ocupând Eperjes unde vor proclama (16 iunie)
constituirea Republicii Slovace a Sfaturilor pentru ca, la 28 iunie, la Kassa,
cu sprijinul socialistului Antonin Janusek să proclame Republica Cehă a
Sfaturilor. Îmbătat de succesele obţinute asupra cehilor de şeful statului
Major al Armatei Roşii Ungare, pe nume, (Atenţie!)... Aurel Stromfeld (evreu
român), Bela Kun va retrage trupele din Slovacia la 11 iulie, pentru a ataca
trupele româneşti rămase în expectativă pe Tisa.
La 20 iulie 1919, noua ofensivă a bolşevicilor unguri s-a declanşat şi, relansată şi alimentată fiind, la 24 şi 26 iulie, a reuşit să creeze câteva capete de pod la est de Tisa, înaintând pe o adâncime de 40 km. Oprind ofensiva la 26 iulie, armata română a trecut la contraofensivă în dimineaţa zilei următoare, obligându-1 pe Bela Kun să ceară disperat ajutor Moscovei, la 27 şi 30 iulie.
La 20 iulie 1919, noua ofensivă a bolşevicilor unguri s-a declanşat şi, relansată şi alimentată fiind, la 24 şi 26 iulie, a reuşit să creeze câteva capete de pod la est de Tisa, înaintând pe o adâncime de 40 km. Oprind ofensiva la 26 iulie, armata română a trecut la contraofensivă în dimineaţa zilei următoare, obligându-1 pe Bela Kun să ceară disperat ajutor Moscovei, la 27 şi 30 iulie.
Prea târziu, deoarece, la
30 iulie 1919, dezvoltând ofensiva, trupele române au trecut Tisa în urmărirea
bandelor roşii, provocând, la 31 iulie căderea guvernului roşu şi fuga, în
noaptea de 1/2 august 1919 a lui Bela Kun şi a colaboratorilor săi la Viena.
Surzi la rugăminţile sau
ameninţările diferiţilor trepăduşi ai Conferinţei de pace care, plătiţi de
unguri au încercat să stopeze înaintarea Armatei române, generalii noştri în
frunte cu Ruşenescu au decis ocuparea Budapestei, fapt împlinit în seara zilei
de 3 august de un detaşament de cavalerie urmat de Divizia 1 vânători, al 2-lea
Divizion de cavalerie şi de Brigada de roşiori. Ele au fost aclamate de
populaţia Budapestei, îngrozită de atrocităţile comise de bolşevicii unguri, de
miile de execuţii la întâmplare, de arestări şi torturi asupra intelectualilor
şi familiilor nobile, industriaşilor şi afaceriştilor. Amintirile acestor
atrocităţi, ca şi călduroasa primire făcută de budapestani trupelor române de
ocupaţie sunt surprinse în volumele lui Radu Cosmin: „Românii la Budapesta” şi
„Dezrobiri”, volum extrem de important, pentru că, obligată de aliaţi să se
retragă la jumătatea lunii noiembrie, armata română a predat puterea lui Miklos
Horthy, care, odată intrat în Budapesta şi susţinut fiind de fostul prieten al
lui Bela Kun, contele Guido Romanelli şi de diferite cozi de topor ale
diplomaţiei occidentale, cumpărate pentru cauza Ungariei — „Coroanei Sf Ştefan”
a şi început să inunde Conferinţa de pace cu acuze la adresa „atrocităţilor”
comise de valahii „barbari”.
Ungaria fascistă şi declanşarea războiului mediatic
antiromânesc
Intrând în localităţi, pe urmele Armatei Române în retragere, pe care primarii o rugau să nu plece, „armata naţională” a lui Horthy, a lichidat rapid 5000 de adversari politici în masacrele de la Orgovani, Iszak, Kecskemet, Szolnok şi Gyoma, a internat în lagăre 70000 şi a obligat la emigrare peste 100000, indiferent de culoarea politică. Pentru că, deşi formal puterea o deţinea arhiducele Iosif de Habsburg, amiralul de Balaton al „terorii albe”, Miklos Horthy (nume real Horacek, individul fiind slovac ungurizat ca şi Kossuth), astăzi declarat „democrat”, s-a proclamat „întâiul fascist al Europei”. Şi de dragul teritoriilor revendicate, Ungaria, fostă monarhică şi imperială, fostă republicană şi antantofilă, fostă bolşevică s-a transformat din nou, peste noapte şi cu mare entuziasm, devenind ceea ce Fenyes Samu numea „o fortăreaţă a tranşeelor fasciste în Europa”
Intrând în localităţi, pe urmele Armatei Române în retragere, pe care primarii o rugau să nu plece, „armata naţională” a lui Horthy, a lichidat rapid 5000 de adversari politici în masacrele de la Orgovani, Iszak, Kecskemet, Szolnok şi Gyoma, a internat în lagăre 70000 şi a obligat la emigrare peste 100000, indiferent de culoarea politică. Pentru că, deşi formal puterea o deţinea arhiducele Iosif de Habsburg, amiralul de Balaton al „terorii albe”, Miklos Horthy (nume real Horacek, individul fiind slovac ungurizat ca şi Kossuth), astăzi declarat „democrat”, s-a proclamat „întâiul fascist al Europei”. Şi de dragul teritoriilor revendicate, Ungaria, fostă monarhică şi imperială, fostă republicană şi antantofilă, fostă bolşevică s-a transformat din nou, peste noapte şi cu mare entuziasm, devenind ceea ce Fenyes Samu numea „o fortăreaţă a tranşeelor fasciste în Europa”
Printre primele măsuri
luate la începutul lui 1920 de către „democratul” Miklos Horthy s-a înscris
Legea (votată în Parlament cu 57 de voturi contra 7) privind privarea evreilor
din Ungaria de drepturi civice. Şi aceasta în timp ce acelaşi Horthy deplângea
la Conferinţa de pace prin delegaţii săi sau prin intermediul „Ligii pentru
protecţia minorităţilor naţionale din România”, „crimele” comise de români în
Ungaria, culminând cu „memoriul privind violările de drept comise de regimul
român în Transilvania împotriva minorităţilor naţionale de religie şi rasă”.
Alimentată cu bani şi
minciuni, propaganda ungară viza revanşa, blocarea oricăror decizii ale
aliaţilor privind Ungaria ca stat agresor, obligat la despăgubiri de război şi
mai ales, rectificarea frontierelor. Din fericire, cunoscătorii adevăraţi ai
istoriei şi realităţilor trăite, spre deosebire de simpatizanţii americani şi
ai Uniunii Europene de astăzi, diplomaţi reuniţi la Versailles atunci au remis
contelui Appony, răspunsul semnat de Alexandru Millerand la 6 mai 1920 potrivit
căruia, „Exprimând speranţa că Ungaria viitoare va fi în Europa un element de
stabilitate şi de pace (Naivi erau, totuşi! – n.n.)”, Puterile aliate nu pot,
în ceea le priveşte, să uite partea de responsabilitate care revine Ungariei în
declanşarea războiului mondial şi, în general, în politica imperialistă dusă de
dubla monarhie”.
Contracarând minciunile lui
Horthy şi ale lui Romanelli, observatorul SUA la Budapesta, Charles Upson
Clark, raporta Conferinţei că a „rămas consternat de tot ceea ce a văzut:
românii nu numai ca n-au distrus viaţa capitalei ungare, dar chiar au normalizat-o”.
Notând că armata de ocupaţie a pus la dispoziţia populaţiei 4 trenuri pline cu
alimente, că viaţa la Budapesta a ajuns mai ieftină decât la Bucureşti, că
soldaţii români îşi împart mâncarea cu bătrânii şi copiii, că s-a permis nu
numai redeschiderea hipodromurilor, teatrelor, expoziţiilor, dar şi organizarea
de manifestări politice cu peste 150000 de participanţi, el concluziona că
românii „merită mari laude, din punctul de vedere al laturii constructive, pentru
tot ceea ce au făcut la Budapesta”.
În aceeaşi notă, un analist
politic autentic, diplomatul francez Jules Cambon, nota că: „România a pus
capăt, în zilele noastre unei dezordini care ameninţa să aducă puterea
bolşevică până la porţile Vienei. România s-a salvat pe sine. dar a salvat şi
Ungaria de o dominaţie bolşevică ce, o vreme, se instalase în imperiul
Sfântului Ştefan. Acesta a fost şi sentimentul autorităţilor maghiare, căci,
atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul
maghiar de Szabolcz a intervenit pe lângă comandamentul român, rugându-i să-şi
menţină ocupaţia care proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni,
după aceasta, o cerere similară a fost făcută din nou, de teama unei reacţii a
albilor”.
Foarte actuală, concluzia
diplomatului francez rămâne valabilă şi astăzi pentru cine are ochi să citească
şi să vadă, urechi să audă şi memorie să înţeleagă: „Probabil că maghiarii au
mai uitat de binele făcut de români Ungariei în 1919; n-ar fi rău să înviorăm
amintirea acelor servicii”. Într-adevăr, dar... cine să o facă? „Europenii” Eva
Mina Barki şi Laszlo Tokes? Ei n-au trăit acele timpuri, ca să intre în
tiparele introspecţiei ambasadorului Conte de Sainte-Aulaire: „Deşi ei sunt
umiliţi de a fi eliberaţi de bolşevici de către chiar Românii, bucuria
Ungurilor de a fi scăpat din paradisul infernal al sovietelor, paradis pentru
stăpâni şi infern pentru victime - era mai vie decât orice alt sentiment”.
Urmaşii lor sunt astăzi
otrăviţi de ura înrădăcinată de fasciştii şi grofii revanşarzi ai căror bani şi
tenacitate au făcut şi continuă să facă prozeliţi. Ieri un Charles Tisseyne în
Franţa, un sir Robert Donald sau un Harol Sidney Harmstad, lord Rothermere în
Anglia etc. astăzi... au păşit pe lângă alde Marko, Frundo, Hunar Ekstein.
Pentru că „elita” patapleşă şi tismăneană a tristelor vremuri pe care le trăim,
nu are nimic în comun cu elita României Mari.
Cuvânt fascist de ordine - „Nem, nem soha”
În pofida înfrângerii, a dreptului şi a evidenţei, emigraţia ungurească, indiferent de culoare politică, a încercat să se opună libertăţii popoarelor, să sprijine prin risipă de minciuni, efoturile lui Horthy de stopare a recunoaşterii juridice internaţionale a deciziilor luate de români şi slavi în zilele destrămării Austro-Ungariei.
În pofida înfrângerii, a dreptului şi a evidenţei, emigraţia ungurească, indiferent de culoare politică, a încercat să se opună libertăţii popoarelor, să sprijine prin risipă de minciuni, efoturile lui Horthy de stopare a recunoaşterii juridice internaţionale a deciziilor luate de români şi slavi în zilele destrămării Austro-Ungariei.
Un episcop Marcinco a
început să facă politică revizionistă în SUA, creând „societăţi culturale”,
„ligi” şi „biblioteci” promaghiare. La Paris, la 18 martie 1920 echipa conţilor
Teleki, Csaki şi Appony obţinea, prin trepăduşul dr. Charles Holmos, un succes
important prin deschiderea de negocieri secrete cu guvernul francez. Ele au
fost finalizate la 12 mai 1920 prin semnarea de către dr. Holmos şi Maurice
Paleologue a unui tratat economic secret, ungaro-francez, prin care, în schimbul
sprijinului Franţei pentru recuperarea Transilvaniei, Ungaria vindea pielea
ursului din pădure, adică ceda pe o perioadă de 90 de ani exploataţia
cărbunelui din Valea Jiului. Mijlocul? Integrarea europeană, acelaşi Maurice
Paléologue transmiţând Bucureştilor, la 23 martie 1920 propunerea de integrare
a României, alături de Ungaria, într-o ,,Confederatie a Dunării”.
În interior, după istoricul
Nemeş Desö, perioada iunie 1919-iunie 1920 s-a caracterizat prin crearea a zeci
de organizaţii militare, şovine, iredentiste, de tip fascist, în scop terorist
sau „bande militare” organizate potrivit vechilor structuri tribale secuieşti
pe „neamuri”, „ramuri” şi „familii”, spunându-şi unii altora „fraţi” şi
subordonându-se direct lui Horthy sau unor lideri proeminenţi ai regimului ca
episcopul Zadraveck Istvan, Gomboş Gyula, Friedrich Istvan sau Kozma Miklos.
Ele îşi propuneau „lupta împotriva bolşevismului şi a internaţionalismului”,
„lupta împotriva evreilor distructivi şi a liber agitatorilor”, „luptele pentru
întregirea patriei” etc. Au strălucit şi mai strălucesc prin acţiuni şi
declaraţii belicoase: „Grupul celor 12 căpitani”, „Liga Wolff-Bethlen”,
Asociaţia Turanică Maghiară (MTS), „Fraternitatea de sânge a Crucii Duble”,
„Şamani de Covasna”, „Uniunea de la Etelköz” (EKSZ), „Asociaţia maghiarilor
care se deşteaptă” (EME) cu grupul său de asalt „Garda Zdrenţăroşilor”, „Casa
Albă”, „Organizaţia Maghiară de apărare” ( MOVE ) etc.
Pentru instrucţie teroristă
şi îndoctrinare, Horthy a deschis porţile Ungariei naziştilor din Germania şi
Austria, în mai 1920, în vederea viitoarei Axe fasciste, el primea în secret pe
mesageri lui Ludendorff, colonelul Bauer şi pe ofiţerii Kanzler şi Gustav Kohr
din partea Gărzii de Apărare bavareze. De mare amploare strategică şi geo-politică,
planul comun adoptat atunci prevedea: 1. instruirea ofiţerilor germani pe teritoriul
Ungariei; 2. instaurarea prin „puci” a dictaturii militare în Germania; 3.
instaurarea „prin revoluţie”, cu sprijin unguresc a unei dictaturi în Austria;
4. atacarea Cehoslovaciei de către forţele aliate austro-ungureşti; 5.
sprijinirea contrarevoluţiei în Rusia pentru obţinerea unui aliat puternic în
lupta revizionistă etc.
În această atmosferă a
căzut ca un trăsnet semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, la 4 iunie 1920
care stipula în linii mari, actele de justiţie istorică înfăptuite de popoarele
victime ale Habsburgilor la sfârşitul lui 1918. În „linii mari” pentru că făcea
în dauna acestor popoare şi peste voinţa lor, încălcând principiile de drept
internaţionale, cesiuni nepermise în favoarea... Ungariei, care, ca stat
„naţional” pe lângă 5,5 milioane de unguri (cu tot cu deznaţionalizaţii) mai
cuprindea 2,1 milioane de minoritari români, slavi, germani, ţigani, evrei,
armeni etc.
Cu toate acestea, reunit în luna august 1920 pentru ratificarea tratatului, parlamentul ungar majoritar fascist a scandat: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată), a declarat 4 iunie „zi de doliu naţional” şi a făcut crearea „brigăzilor de luptă pentru renaşterea Ungariei milenare” cărora arhiducele Iosif de Habsburg, tatăl „europeanului” Otto care a încercat să ne prostească după evenimentele din decembrie 1989, le-a înmânat drapelul de luptă cu ordinul: „Doresc să împlântaţi acest drapel foarte curând pe crestele Carpaţilor Nordici şi să-l purtaţi de asemenea, cu glorie până la Adriatica”.
Cu toate acestea, reunit în luna august 1920 pentru ratificarea tratatului, parlamentul ungar majoritar fascist a scandat: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată), a declarat 4 iunie „zi de doliu naţional” şi a făcut crearea „brigăzilor de luptă pentru renaşterea Ungariei milenare” cărora arhiducele Iosif de Habsburg, tatăl „europeanului” Otto care a încercat să ne prostească după evenimentele din decembrie 1989, le-a înmânat drapelul de luptă cu ordinul: „Doresc să împlântaţi acest drapel foarte curând pe crestele Carpaţilor Nordici şi să-l purtaţi de asemenea, cu glorie până la Adriatica”.
Totodată România a fost
declarată „actualmente şi în viitorul apropiat principalul nostru duşman”,
împotriva ei fiind elaborat Planul Horthy de agresiune la pace, parţial
modificat şi parţial încununat de succes şi în perioada 1939-1940 şi în
perioada 1989 - (deocamdată) 2008. Acesta cuprindea: 1. încercuirea diplomatică
a României (vezi lozinca predecembristă „România, stat izolat!”); 2. instruirea
ideologică a populaţiei din Ungaria şi a „maghiarimii”din România; 3. creşterea
economică a Ungariei şi sabotarea economică a României; 4. creşterea
prestigiului Ungariei în exterior, concomitent cu scăderea propagandistică a
celui al României; 5. intensificarea activităţii organizaţiilor iredentiste ale
minorităţilor „maghiare” (unguri şi secui) etc.
Şi aceasta în condiţiile în care, încălcându-se Declaraţia de la Alba Iulia, Ungaria obţinuse importante corecţii teritoriale prin tratatul „Trianon”.
Şi aceasta în condiţiile în care, încălcându-se Declaraţia de la Alba Iulia, Ungaria obţinuse importante corecţii teritoriale prin tratatul „Trianon”.
Bătălia frontierelor sau Europa împotriva României
Potrivit dreptului internaţional, „Declaraţia” de la Alba Iulia, de Unire cu Ţara, a stabilit frontierele de sud-vest, vest şi nord-vest ale României pe Tisa până la confluenţa cu Dunărea, dar încălcând voinţa plebiscitar exprimată a românilor, „Aliaţii” şi-au permis să negocieze, în conformitate cu interesele lor, diferite variante favorabile Ungariei şi Regatului sârbo-croato-sloven. Exclus de la discuţiile Comisiei teritoriale a Conferinţei de Pace, lui Ionel Brătianu, nemulţumit de rapturile impuse României, i se comunica, la 11 iunie 1920, de către lordul Balfour că „nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”.
Potrivit dreptului internaţional, „Declaraţia” de la Alba Iulia, de Unire cu Ţara, a stabilit frontierele de sud-vest, vest şi nord-vest ale României pe Tisa până la confluenţa cu Dunărea, dar încălcând voinţa plebiscitar exprimată a românilor, „Aliaţii” şi-au permis să negocieze, în conformitate cu interesele lor, diferite variante favorabile Ungariei şi Regatului sârbo-croato-sloven. Exclus de la discuţiile Comisiei teritoriale a Conferinţei de Pace, lui Ionel Brătianu, nemulţumit de rapturile impuse României, i se comunica, la 11 iunie 1920, de către lordul Balfour că „nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”.
Pretextul a fost că
României i s-au fixat frontierele după criteriul etnicităţii la zi, urmare a
politicii de „maghiarizare” a erei dualiste şi nu în baza Declaraţiei de la
Alba Iulia, conform căreia „România ar fi trebuit să se întindă peste întreg
teritoriul cuprins între Tisa şi Nistru” (Emil Hasaş). „Chiar şi după acest
criteriu, noile frontiere ar fi trebuit să fie dincolo de linia actuală de
frontieră româno-ungară, dat fiind că acolo este graniţa limbilor, astfel cum o
determină etnografii şi statisticienii maghiari, în epoca Imperiului
Habsburgilor” (George Sofronie). În orice caz, nu poate fi vorba despre vreun
fel de „generozitate” din partea Conferinţei de Pace faţă de români, aşa cum
constant susţine iredenta maghiară, deoarece, aşa cum remarca Nicolae
Titulescu, în expozeul său din 4 aprilie în faţa Adunării deputaţilor,
„Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor şi în special acelora din
Transilvania, ca o consacrare a unei ordini de drept cu mult mai redusă decât
aceea pe care secolele de viaţă în comun şi de suferinţe identice, au gravat-o
în conştiinţa istorică a naţiunii române. De aceea în chip firesc, Tratatul de
la Trianon evocă în opinia noastră publică, mai degrabă ideea unei completări,
decât aceea a unei amputări”.
Linia frontierei de stat
dintre România şi Ungaria a fost hotărâtă aşadar de „Comisia teritorială” a
Conferinţei de Pace, fără consultarea României şi fără participarea ei. „La
Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care ea
avea dreptul conform principiului etnicităţii, decretat de preşedintele Wilson”
- recunoştea istoricul american Milton G. Lehrer.
Deşi se deosebea în multe
locuri de precizările tăcute în Declaraţia de la 1 decembrie de la Alba Iulia,
această frontieră a fost impusă guvernului român, semn că propaganda ungară în
capitalele europene făcuse unele progrese. După sursele ungare 200000 de români
(după alte surse 500000, chiar 800000) au fost abandonaţi, pradă maghiarizării
accelerate în noul stat ungar care, la 93000 km2, număra 7,6
milioane locuitori, doar 5,5 milioane fiind unguri şi am văzut că şi în aceste
condiţii, maghiarii s-au dezlănţuit într-o campanie de bocete, insulte,
ameninţări şi revendicări care nu au încetat nici astăzi. Şi nici calomniile!
O Europă pragmatică şi
lucidă atunci, spre deosebire de actuala Europă a himerelor, s-a exprimat
hotărât prin vocea preşedintelui Conferinţei de pace, Alexande Millerand: „Nu
încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea
României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând
hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi
austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către
Vest, Nord şi Sud. Or, aceasta ar însemna revenirea la stările de dinainte de
război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi
oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând
lumea într-un nou război, căci nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor
sale”.
Într-adevăr, uitarea
concluziilor de atunci, a reaprins flacăra războiului în Europa de Sud-Est. Or,
dacă Europa, prinsă cu alte probleme, gen libertatea individului, a uitat de
drepturile şi libertatea popoarelor, este cazul ca măcar noi, cei care am
beneficiat de întregul său sprijin, în numele drepturilor imprescriptibile la
începutul veacului care s-a petrecut, să-i mai aducem, din când în când aminte!
Prof. dr. Mircea DOGARU
