TEMEIURI  STATUTARE  ŞI  MOTIVAŢII  ISTORICE

Din dorinţa de a formula intervenţii / propuneri legale şi acceptabile cu ocazia desfăşurării CNR , am fost nevoit să revăd unele prevederi ale statutului SCMD.

Atȃt în actualul statut cȃt şi în proiectul care va fi pus în discuţia membrilor CNR am constatat (cu satisfactie !) că în art. 7 al acestui document (referitor la mijloacele specifice luptei sindicale) sunt evidenţiate atȃt „manifestul, petiția, protestul, întrunirea, demonstrația” cȃt şi „colaborarea cu instituții publice ..... în vederea demascării și combaterii abuzurilor, corupției și încălcării drepturilor omului”.

            Nu sunt stabilite diferenţe de prioritate sau de importanţă a unora faţă de celelalte: altfel spus acţiunea din faţa sediului PSD din Bucureşti nu este mai puţin sau mai importantă  în comparaţie cu „colaborarea cu instituţia publică” a doamnei Olguţa Vasilescu sau „colaborarea cu instituţia publică” a dl. Vice-prim ministru Gabriel Oprea.  Şi nici invers. Ambele mijloace de luptă sindicală au temei statutar.

Cu deosebirea că iniţiatorii /organizatorii au fost „mandataţi”  în mod diferit: unii ca urmare a unei decizii a CD, ceilalţi ca urmare a unei decizii ..... ştiu dumnealor a cui, noi doar bănuim;

Cu siguranţă mai apar ceva diferenţe şi atunci cȃnd ne întrebăm cu cȃt a contribuit fiecare dintre aceste două acţiuni la creşterea onoarei şi demnităţii de militari în rezervă şi retragere.

Dacă „s-a colaborat” cu dl. Gabriel şi cu d-na Olguţa „în vederea demascării şi combaterii abuzurilor, corupţiei şi încălcării drepturilor omului” (respectiv ale cadrelor militare în rezervă şi retragere), problema este statutară (art. 7, lit. e) şi de apreciat. Cu o condiţie: „rezultatele” colaborării să se aplice „erga omnes” şi nu doar unora dintre participanţii la acţiune. (!!).

Dacă „s-a colaborat” în scopul „sesizării organelor de procuratură și justiție cu privire la activitățile persoanelor juridice sau fizice în cazul de încălcare a drepturilor membrilor de sindicat”, problema este din nou statutară (art. 7, lit. d) şi de apreciat. Cu atȃt mai mult cu cȃt dialogul s-a purtat cu un doctor în ştiinţe juridice şi nu cu un ageamiu în materie de drept.

Sicer, nici nu mai ştiu cum să procedez: să urmăresc în continuare evoluţia proceselor din instanţă prin care am solicitat recupararea sumelor abuziv reţinute din pensiile noastre sau să solicit renunţarea la proces şi sa aştept liniştit „alimentarea” cuponului de pensie cu suma de recuperat pȃnă la sfȃrşitul lunii noiembrie, ca urmare a onorării promisiunilor făcute ? Dumneavoastră ce părere aveţi ?

Contribuţia la creşterea onoarei şi demnităţii militare dată de această „colaborare” o poate aprecia, în mod obiectiv, fiecare dintre membri SCMD. La fel ca şi pe cea generată de pichetarea sediului PSD.

Recunosc faptul că întȃlnirea de la Craiova mă face să-mi aduc aminte de o zicală mai veche care spune: „Fă-te frate cu dracu pȃnă treci puntea!” dar şi de versurile unei melodii mai noi (autori Adrian Minune şi Mihăiţă Piticu) care spun ceva asemănător: „Făte  frate cu perversu’/ Casă îţi  vezi interesu’ ”. (Sunt obligat să fac referire la autori pentru a nu fi acuzat de ... plagiat si nici nu stiu cine e dracu sau perversu' !). 

Modalitatea aceasta de acţiune a „colaborării” chiar a fost abordată cu ocazia Consiliului Naţional din 2013, este adevărat, formulată de un coleg de-al nostru într-o altă manieră, mult mai elegantă şi unanim acceptată: „Să facem politica Sindicatului în interiorul partidelor şi NU politica partidelor în interiorul sindicatului!”. Se pare că modalitatea de acţiune dezbătută atunci a fost uitată (sau aplicată exact contrar ?).

Am căutat să găsesc prevederi statutare pentru a justifica legalitatea „spălatului rufelor în public” practicată de reprezentanţii unor filiale ale SCMD. NU am reuşit să găsesc nici un articol  care să prevadă modalitatea aceasta de acţiune. Continuȃnd totuşi să caut o explicaţie a acestei deosebit de păguboase şi/sau perverse modalităţi de atac la existenţa SCMD din interiorul său, am descoperit o justificare „istorică” a obiceiului „spălatului rufelor în public” la romȃni. Este justificarea unei prestigioase case de avocatură „Dumitrescu & Asociaţii”, căreia îi multumesc pe această cale pentru explicaţii şi pentru faptul că mi-a oferit posibilitatea ca, prin lectura unui articol public, să înţeleg (dar să nu fiu de acord!) cu .... fenomenul. Iată punctul dumnealor de vedere:

„Spălatul rufelor în public face parte din tradiţiile păstrate cu străşnicie de poporul romȃn. Este unul dintre lucrurile care arată clar originea noastră mixtă daco-romană iar popoarele migratoare ce ulterior ne-au influenţat comportamentul au făcut doar să accentueze această caracteristică atȃt de pitorească.

Vlad Ţepes sau Ştefan cel Mare au făcut un obicei din spălatul rufelor în public şi nu puţini au fost boierii care au plătit cu capul faptul că foloseau un detergent din import, turcesc cu precădere, în locul tradiţionalului săpun de casă. Ȋn vremurile mai moderne de civilizare, revoluţionarii pasoptişti au încercat în zadar să spele în public rufele vechilor obiceiuri fanariote înspre modernizarea naţiunii că lucrurile au continuat fără radicale schimbări în troaca balcanică pȃnă în zilele noastre.

Integraţi în Uniunea Europeană romȃnii îşi spală cu dezinvoltură rufele în ochii întregii lumi, scoţȃnd la bătaie pieile de oaie sau năravul prin Moldova, aruncȃnd covoarele colorate pe prispa ca în Oltenia sau mai molcom dar cu brişca la îndemȃnă, în Ardeal.

Noi nu putem să recomandăm aceste practici, desuete mai peste tot în Europa şi vă recomandăm cu caldură serviciile unor profesionişti. Lucrăm curat, deţinem echipamente profesionale iar rezultatul muncii noastre sunt rufe, dacă nu albe cel puţin onorabile la purtat.”

Dacă o casă de avocatură nu recomandă asemenea practici, este limpede că va trebui să eliminăm această manieră de lucru din SCMD. Şi repede şi categoric. Şi fără a fi acuzaţi –nejustificat ! - de „politica pumnului în gură”.