VIRUSUL CARE UCIDE
Imobilism şi deprofesionalizare
Motto: „Câţiva oameni inteligenţi sunt mai de temut decât cea mai mare mulţime de proşti” (Platon)
În
ultimii 25 de ani, tineretul profesionalizat emigrează în masă,
natalitatea a coborât sub mortalitate, cheltuielile statului întrec
încasările de impozitare şi cel puţin plata pensiilor va fi curând
vulnerabilă; se privatizează serviciile publice, ceea ce este o
dezarmare a statului, iar pentru cei mai mulţi nu mai există nici
speranţă şi nici certitudine pentru a se construi aici în România.
Inteligenţii sunt conştienţi, dar par să fie lipsiţi de voinţă şi de
energie pentru relansare sau măcar dezangajare. În zoologie există o
specie pe cale de dispariţie la care apetitul aşa s-a pervertit încât se
satisface luând din propria substanţă în loc să-şi ia hrana din
exterior. Această viciere de apetit o vedem în mediul politic a cărui
substanţă este diminuată de invidie, intrigi, certuri, calomnieri şi
diversiuni. Apoi
incapacitatea de înnoire pentru adaptare la schimbarea împrejurărilor
extreme, fapt ce determină pierderea energiei şi impune starea de
confuzie. Această formă de autodistrugere este evident ajutată.
Măscăricii, saltimbancii şi clovnii ne distrează cu veselul lor
politicianism, dar ei sunt anume plătiţi ca diversiune şi anestezie.
Aceasta
este situaţia, dar care poate fi remediul ei? Operaţiunea de
reconstruire trebuie începută cu o unealtă nouă, demobilizantă pentru
adversari şi optimizantă pentru partizani. Şi această operaţiune de
reconstruire a mai fost prezentă în istoria noastră modernă iar saltul a
fost reuşit. S-a petrecut între 1860 şi 1914, preţ de două generaţii
active. Astfel, într-o ţară care se baza de vraci şi doftoroaie apar
deschizători de drumuri în medicina românească precum Victor Babeş, Ion
Cantacuzino, Mina şi Nicolae Minovici, Fr. Rainer, George Severeanu etc.
Într-o ţară având ca principal mijloc de transport carul cu boi apar
constructorii şi proiectanţii de avioane precum Traian Vuia şi Aurel
Vlaicu. Mai apoi Henri Coandă. Într-o ţară care importa maşinile
industriale cu tot cu mecanici, aşa cum a făcut familia Assan când şi-a
adus vestita moară la 1860, apar ingineri de geniu precum Anghel
Saligny. Într-o cultură a imobilismului apar mari exploratori precum
Emil Racoviţă şi Grigore Antipa, marinari şi aviatori de geniu precum
amiralii Vasile Urseanu şi Nicolae Păiş sau pilotul Bâzu Cantacuzino.
„Pictorii, sculptorii, scriitorii, oamenii de ştiinţă şi inginerii
români au dovedit, între 1860 şi 1914, că ei reprezintă adevărata
valoare a unei naţiuni. (...) Burgheziei şi intelectualităţii române li
se datorează existenţa statului unitar, punerea bazelor industriei
naţionale, contribuţiile României la cultura şi ştiinţa întregii lumi.
Dar ele au fost prea slabe pentru a dezvolta un spirit civic, pentru a
răspândi cultura şi civilizaţia în mase, pentru a înlocui moştenirea
spirituală orientală cu o gândire modernă, de factură occidentală”
(Călin Georgescu, „România după criză. Reprofesionalizarea”, 2010).
Imobilismul
şi rezistenţa la schimbare şi inovare ucid profesionalismul. Acesta îşi
păstrează şansa de salvare dacă restrânsa demografie de profesionişti
se află plasată în zone decidente ale puterii economice şi politice.
Perioadei comuniste, de eliminare şi epurare a valorilor profesionale
înlocuite de „originile sănătoase” ideologic ale posesorilor de putere
şi decizie, i-au urmat 25 de ani de degradare a factorului uman, cu
viteze accelerate între anii 1990 şi 1996. De atunci se constată o
victorie a ruralului, o revanşă a spiritului arhaic tribal asupra
civilizaţiei bazate pe profesionalism, educaţie şi cultură. Astfel nu
trebuie să mire asocierea clanurilor ţigăneşti cu autoritatea
prezidenţială şi structurile mafiote asociate politicului. România
anilor 1990-1996 a coborât la nivelul ocupaţiei sovietice dintre 1945 şi
1957,
din perspectiva nivelului foarte scăzut al coeziunii sociale. Putem
spune cel mai deteriorat nivel din istoria noastră modernă. Între 1996
şi 2000 a crescut constant rata şomajului, au fost distruse marile
obiective economice prin faimoasele privatizări pe nimic, vânzări pe un
dolar ale unor uriaşe obiective industriale, pe baza unor contracte
încheiate în grabă şi în condiţii cel puţin dubioase. Au urmat mari
falimente bancare precum Bancorex, Banca Agricolă, Dacia Felix, Credit
Bank, Banca Internaţională a Religiilor sau Banca Turco-Română.
Deteriorarea bazei industriale a determinat deprofesionalizarea vizibilă
a populaţiei şi astfel ridiculizarea şcolii, prăbuşirea rezultatelor de
absolvire la bacalaureat. A crescut vizibil procentul tinerilor care
susţin că nu au nevoie de şcoală sau de perfecţionare pentru a se
dezvolta.
Deprofesionalizarea
este susţinută chiar şi de generaţii mai vârstnice, care au trăit
moderat şi fără implicare şi care devin agresive atunci când acest
confort al lenei şi al degradării le este ameninţat. Ceea ce este mai
grav, autoritatea publică, în loc să susţină profesionalizarea, pe care
pretinde că o reprezintă în ochii alegătorilor, de fapt susţine
rapoartele leneşilor şi decăzuţilor în dauna celor care îşi oferă
efortul de a inova, de a schimba.
La
capătul opus se află o realitate pragmatică: faptul că secolul 21 va fi
marcat de cel ce ştie mai bine cum să profite din plin de ştiinţă, să
anticipeze şi să-şi folosească un miminum de resurse pentru a obţine
rezultate maxime.
Lângă
România se dezvoltă un conflict militar iar urmarea va fi apropierea
lui de graniţele noastre. România este însă vulnerabilă în interior prin
complicitate politică la regionalizarea ţării prin dezvoltarea de
enclave etnice şi prin deprofesionalizare accelerată urmată de
dezinteres şi ignoranţă faţă de prognoză şi viitor.
( preluare de pe net )
