...recunoastem zilnic, 24/24h.ceea ce spune dl.acad.Augustin Buzura, dar..., nu facem nimic pentru a ne detasa de vorbe si attacha de actiuni..., avem aceast prost obicei daca nu viciu, de a vorbi mult si degeaba...,chiar DEGEABA - vorba lui Tudor Gheorghe...
...vrem - nu vrem , am devenit complicii calailor, romanilor de origine si bun simt...! ca si televiziunile, media si ce mai vreti..., totul este la vedere...!
...fiecare dintre noi, asteapta ca altul sa "faca ceva'', iar acesta la altul si tot asa, in lantul slabiciunilor...
...au iesit vreodata academicienii, la tribuna cruntei realitati a Romaniei? niciodata!
...inca nu sunteti sluga domnule academician, dar daca ar fi sa fie, meritati !
MÂNDRIA DE A FI SLUGĂ
acad. Augustin Buzura
Cred
că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre
lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta
din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este
mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.
Cei
ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a
practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă.
Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim
de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986,
în care se stipulează, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica
Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist
Român". Dacă prin absurd s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui,
să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu
s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la
stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună
sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne se înţelege, toate se
fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al
prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme
care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui
interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta
prostimii cu ştaif.
Oare
mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa
căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează
subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu
mai ştim cine suntem ? Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile
şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul
hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj
este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit
frica, delaţiunea şi ignoranţa. Cineva, mai stăpân pe sine şi mai
detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă
veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi
încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale
patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul,
înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă
masculină supranumerară. Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de
fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia
izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi
tu două ca oricare alt bărbat!” „Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia
mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!”
Aşa şi la noi, în ultima vreme: „Beciul Domnesc” a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere. Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat”, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr.
Procurorii
şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt stăpân, aceleaşi metode.
Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa
socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da
preşedintelui nu numai „guvernul său", ci şi ţara sa, adică, mai pe
româneşte, moşia sa. Oricum, din „Beciul Domnesc" nimeni nu iese nepătat
şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat
şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut
liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte,
n-ar fi fost posibile.
Inscripţia
de la intrarea în „Infernul" lui Dante ar fi destul de potrivită pentru
rezervaţia pomenită, deşi „Infernul" lui Băsescu şi al lui Iohannis
merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne
amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm
libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge.
Câteva
luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun,
dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat
pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a
lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi
justificat abonament la Beciul Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani
necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au
devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului
preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă
calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a
zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu P.S.D.-ul şi cu
guvernul „nelegitim", cum spune doamna Gorghiu şi papagalii ei,
procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de
blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al
„Europei civilizate" va fi îndeplinit.
Fără
îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale
în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice
ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus:
„Ăla„ şi „Aia„. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi,
„cunoscătorii” „ştiu” că voturile se numără în altă parte, că membrii
unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai
bine de un sfert de veac, ţara. Această
ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără
agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall
cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele
mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili
şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i
supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de
energie şi încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt
acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe
mine!
Felul
în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de
seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei. Asediul
brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra
valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi
într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu
apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare.
Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi
cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti"? se întreba Arghezi.
Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor
care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluţiei şi,
fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii?
Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise
şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în
Egipt.
La
noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne
înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles.
Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu
dispreţ pentru cultură şi educaţie. Altfel, europeni, anticomunişti şi
vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai
mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur,
folosesc pe „î” din „i” şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi
manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice
şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi
civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele
care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte.
Mai
există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. Fromm dovedeşte că,
pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă
instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la
diverse legi interioare care ţin de convingeri, reguli cu care indivizii
s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o
slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa
insignifianţei. Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un
foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „...
nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia
să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care
el, nenorocitul, s-a născut”. Tot într-un anumit tip de slăbiciune
trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca
celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică
înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi.
La
Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii
nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă
rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a
învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic?
Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât
serios?
Dacă
eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există
procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te
anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de
trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce
distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă.
Motiv să se simtă mai confortabil în... „corul robilor”.
