ANALIZA : COMPARATIE SI RASPUNS !

Mâini curate: CIA, precedentul italian şi România de după | Surpriza

http://mihneamaruta.ro/2015/03/26/maini-curate-cia-precedentul-italian-si-romania-de-dupa/ 1/7

Operaţiunea de curăţire a clasei politice pe care o execută DNA ne stârneşte o asemenea satisfacţie, încât există riscul ca noi, publicul neimplicat, să nu mai gândim pe termen mediu şi lung. Părem să uităm că această campanie va avea, cum e firesc, şi o curbă descendentă şi că “în spatele uşilor închise” se scriu, dacă nu s-au scris deja, scenarii pentru vremurile de după.

Altitudinea acestei operaţiuni (cât de sus a ajuns), amploarea (numărul dosarelor

deschise, frecvenţa arestărilor şi trimiterilor în judecată), precum şi amplitudinea sa

(perioada retroactivă pe care o acoperă, dubla componentă – locală şi naţională,

laolaltă cu diversitatea domeniilor – de la fotbal la retrocedări, trecând prin massmedia

şi crimă organizată) ne arată că trăim un moment istoric, a cărui importanţă este

comparabilă, în anii recenţi, cu revoluţia din 1989.

Statul român şi, prin extensie, România se vor schimba radical după această campanie

anticorupţie. De aceea, trebuie să o înţelegem privind-o, pe cât posibil, din afară. Şi

mai trebuie să-i prognozăm, cu naivităţile aferente, principalele efecte politice, pentru

ca viitorul să nu ne găsească încântaţi şi abulici.

Există vreun model cunoscut cu care seamănă operaţiunea DNA? Asta e întrebarea de

la care a pornit acest text. Pot găsi vreun precedent pe baza căruia să schiţez o

posibilă urmare? Răspunsul pe care vi-l propun este afirmativ şi, după cum veţi vedea,

are nesperat de multe puncte comune cu situaţia noastră.

Mani Pulite. Mâini curate. Aţi auzit, cu siguranţă, de uriaşa investigaţie derulată în

Italia anilor ’90. Am vrut să-i aflu rezultatele şi, din link în link, am descoperit o

poveste de o relevanţă uimitoare pentru România de azi. Mai întâi, câteva numere, ca

să puteţi compara: de-a lungul acestei campanii judiciare au fost citaţi ca suspecţi peste

5000 de cetăţeni, au fost dizolvate consiliile locale a circa 400 de oraşe şi orăşele, iar,

la un moment dat, mai bine de jumătate dintre membrii Parlamentului de la Roma erau

puşi sub acuzare pentru fapte de corupţie.

Mani Pulite a debutat la Milano, în februarie 1992, când judecătorul Antonio di

Pietro (care avea să devină imaginea operaţiunii) a dispus arestarea lui Mario Chiesa,

membru al Partidului Socialist Italian (PSI), care primise mită de la o firmă de curăţenie

(sic!). Şefia partidului, însuşi fostul premier Bettino Craxi, s-a lepădat de Chiesa, iar

acesta, dezamăgit, s-a apucat să spună ce ştia.

Au urmat, pe scurt, arestarea şi condamnarea a numeroase personalităţi din zona

politică şi de business, ceea ce a dus, nici mai mult, nici mai puţin decât la dispariţia

celor două mari partide italiene, socialiştii lui Craxi şi Democrazia Cristiana (centrudreapta), condus de legendarul Giulio Andreotti (Il divo, pentru cinefili ) – de şapte ori preşedinte al Consiliului de Miniştri, care se afla în fruntea guvernului inclusiv la momentul declanşării campaniei anticorupţie.

Atât de puternic a fost cutremurul din justiţie, încât a determinat sfârşitul Primei

Republici italiene. De atunci încoace, istoricii şi presa se referă la sistemul politic de la

Roma ca fiind A Doua Republică, catalizatorul acestei transformări structurale fiind

Mani Pulite (cunoscută şi ca scandalul “Tangentopoli”, de la cuvântul tangente, care

s-ar traduce prin “parandărăt”).

Care sunt, în această fază, primele conexiuni cu România? Faptul că operaţiunea de

curăţare a clasei politice a fost realizată prin intermediul justiţiei (establishment-ul nu

are cum să se primenească din imbold interior) şi nevoia unui personaj independent pe

care publicul să-l poată asocia cu acest proces salutar (în cazul nostru, procurorul-şef

al DNA, Laura Codruţa Kövesi).

Avantajul acestei comparaţii, pentru noi, este că de la apogeul Mani Pulite au trecut

mai bine de 20 de ani şi, între timp, au apărut suficiente detalii privind dedesubturile şi

contextul poveştii. Încerc să fiu cât mai succint.

În iulie 2012, ştiind ca mai are puţin de trăit din cauza cancerului, americanul Reginald

Bartholomew – ambasador la Roma din 1993 până în 1997 – i se confesează din

proprie iniţiativă lui Maurizio Molinari, corespondentul la New York al cotidianului

italian de centru La Stampa (textul, aici). Bartholomew declară, printre altele, că, în

1992, predecesorul său permisese Consulatului american din Milano să menţină o

legătură directă cu echipa care coordona operaţiunea Mani Pulite şi că el ar fi oprit

această practică, cerând ca totul să treacă pe la Roma. Îi mai spune lui Molinari că, din

dorinţa de a combate corupţia agresivă, magistraţii din Milano “violaseră sistematic

dreptul la apărare al acuzaţilor, lucru inacceptabil într-o democraţie ca Italia”.

Articolul rezultat din discuţia lor apare în La Stampa din 29 august 2012, după

moartea lui Bartholomew. Elementul care suscită cele mai multe dezbateri în presa

italiană este afirmaţia fostului ambasador că un rol-cheie în lansarea anchetei conduse

de Antonio Di Pietro l-a avut Peter Semler, consulul american la Milano. Profesionist,

ziaristul publică a doua zi, 30 august 2012, un interviu cu Semler (textul, aici).

Consulul recunoaşte că s-a întâlnit cu Di Pietro, la cererea acestuia, în noiembrie 1991

(cu trei luni înainte de startul Mani Pulite!). Semler susţine că judecătorul l-ar fi

anunţat că îl va aresta pe Chiesa şi că, mai mult, lui Di Pietro “îi era clar” încă de

atunci că investigaţiile urmau să ducă atât la liderul socialist Craxi, cât şi la partidul

rival, Democrazia Cristiana.

Campania pe această temă a ziarului La Stampa continuă în zilele următoare. În 1

septembrie 2012, fostul ministru de Externe socialist Gianni de Michelis, care fusese

condamnat şi el pentru corupţie la mijlocul anilor ’90, declară că, după ce a citit

interviurile cu Bartholomew şi Semler, nu mai are niciun dubiu că operaţiunea ”s-a

bazat în mare parte pe arestări preventive, ca mijloc de a obţine denunţuri”

(textul, aici). În 2 septembrie 2012, un alt fost ministru din Prima Republică, de data

asta creştin-democratul Paolo Cirino Pomicino, pune şi el paie pe focul diplomatic,

spunând că, la începutul anilor ’90, CIA primise ordin să strângă informaţii despre

“Europa coruptă” şi că, după părerea sa, agenţia americană a furnizat astfel de

29.03.2015 Mâini curate: CIA, precedentul italian şi România de după | Surpriza

http://mihneamaruta.ro/2015/03/26/maini-curate-cia-precedentul-italian-si-romania-de-dupa/ 3/7

informaţii magistraţilor din Milano care au dirijat Mani Pulite.

“Faptul că în Italia a funcţionat un sistem ilegal de finanţare a partidelor era

cunoscut şi atunci, cum e cunoscut şi astăzi”, mărturiseşte fostul demnitar în

materialul din La Stampa (îl găsiţi aici).

Stop. Respirăm.

Ce avem noi aici? Câteva piese cu care putem reconstitui un modus operandi. După

căderea comunismului – nu uitaţi, Mani Pulite începe la doar câteva luni de la

desfiinţarea Uniunii Sovietice! -, SUA îşi reevaluează aliaţii europeni şi purcede la

intervenţii acolo unde interesele strategice îi sunt puse sub semnul întrebării.

Cu câţiva ani înainte, Bettino Craxi se ciocnise frontal cu preşedintele Ronald Reagan

în afacerea Sigonella, refuzând să-i extrădeze pe teroriştii palestinieni care

sechestraseră vasul Achille Lauro. Atât Craxi, cât şi celălalt “dinozaur” al politicii

italiene, Andreotti, erau consideraţi prea apropiaţi – sau prea îngăduitori – faţă de

interesele arabe din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord. Amândoi aveau să fie

condamnaţi, iar partidele lor – sortite imploziei.

A fost Mani Pulite o operaţiune susţinută de CIA pentru a rade întreaga clasă politică

din Peninsulă? Nu ştim. Dar, din cele de mai sus, puse cap la cap, reiese că americanii

au contribuit decisiv la startul anchetei şi, ulterior – cel puţin până la instalarea, în 1993,

a ambasadorului Bartholomew -, au fost în contact direct cu echipa de coordonare a

magistraţilor italieni.

Care sunt asemănările cu starea de fapt din România de azi?

1. Corupţia generalizată, ca realitate intolerabilă.

2. Falimentul moral al politicienilor.

3. Finanţarea ilegală a partidelor, cu vârfuri în campaniile electorale, rezolvată prin

contracte publice atribuite reţelei de clienţi.

4. Un catalizator extern: modificarea relaţiilor strategice din Europa şi din lume, odată

cu anexarea Crimeei şi intervenţia Rusiei în estul Ucrainei.

Care sunt potenţialele efecte maximale ale campaniei DNA?

1. Prăbuşirea întregii clase politice româneşti, adică a celor două mari partide, PSD şi

(noul) PNL.

Una dintre condiţii este ca anchetele DNA să ducă până la nivelul unu, la şefii acestor

partide (ca un făcut, asta se întâmplă în ultimele zile ). În acest caz, din lipsă acută a

alternativelor de leadership, structurile de putere centrală pot intra în colaps.

2. Impunerea unor partide şi figuri noi, aparent curate, însă docile în relaţia cu marele

aliat.

(În acelaşi interviu, ambasadorul Bartholomew îşi aroga meritul de a fi “identificat” în

Berlusconi şi D’Alema pe viitorii conducători italieni care s-au dovedit importanţi în

protejarea intereselor americane din Mediterană. Comentatorii din Peninsulă spun

despre D’Alema şi despre Gianfranco Fini, fost lider naţionalist, că au fost susţinuţi de

SUA după dispariţia Primei Republici pentru că erau nişte “zoppi” (şchiopi), adică

manevrabili din cauza trecutului lor.)

3. Transformarea completă a relaţiei dintre mediul politic şi mediul de afaceri din

România.

Constatare: România este total nepregătită pentru o asemenea revoluţie pe

toate nivelurile. În interiorul partidelor nu există eşaloane sau personalităţi capabile

să preia conducerea, formaţiunile neparlamentare sunt minuscule pentru a-şi asuma

guvernarea, iar cele foarte noi (precum al Monicăi Macovei) abia inhalează odorurile

politicii româneşti.

E probabil că în serviciile secrete există oameni sau grupuri care s-au gândit la aceste

perspective, de aceea devine interesant să vedem ce feţe noi vor apărea tot mai des la

televiziunile de ştiri. De asemenea, e de aşteptat ca partidele să înceapă să curteze

personalităţi de succes din business, dar şi lideri de opinie din cultură sau presă,

invitându-i să ocupe poziţii eligibile sau propunându-le funcţii direct în structurile

superioare.

A propos de presă: dacă e să ne luăm după precedentul italian, proprietarii de massmedia

care nu vor fi condamnaţi în această campanie au undă verde să joace un rol

important în “viitoarea republică” de la Bucureşti. Cu ajutorul lor vor fi “făuriţi” noii

lideri, deci vom putea deduce uşor cine şi cui şi-a oferit serviciile.

Ziceam la început că am fost curios să aflu rezultatele în timp ale operaţiunii italienilor.

Şi am dat peste un studiu numai bun al profesorului de ştiinţe politice Alberto

Vannucci, de la Universitatea din Pisa, intitulat “Controversata moştenire a Mani

Pulite: o analiză critică a corupţiei italiene şi a politicilor anticorupţie” (îl aveţi

aici, în engleză). Concluziile acestui studiu sunt o încheiere cum nu se poate mai

potrivită pentru acest text şi un avertisment pentru cei îndrituiţi:

a) investigaţiile n-au avut decât un impact pe termen scurt asupra corupţiei din ţară;

b) accentul prea puternic pus pe rolul magistraţilor, cărora societatea civilă le-a delegat

sarcina de a purifica întregul sistem, s-a dovedit un bumerang, pentru că:

- pe plan politic, tensiunile dintre putere şi justiţie au escaladat;

- social, s-a instaurat un adânc pesimism cu privire la integritatea elitelor şi s-a

constatat o delegitimare a instituţiilor;

- economic, s-au estompat graniţele dintre piaţă şi stat, s-au înmulţit aranjamentele

dintre sectorul public şi cel privat, şi s-au multiplicat conflictele de interese, cauzate de

carierele politice ale antreprenorilor şi de vocaţia antreprenorială a politicienilor.

Putem face mai bine? Putem fi altfel?

*

Acest articol a fost publicat in data de Thursday, March 26th, 2015 la ora 10:57 pm si se gaseste in categoria Presa, România. Puteti urmari raspunsurile la acest articol prin RSS 2.0 feed.

Foarte interesanta (si pertinenta) analiza. Din cate inteleg, societatea romaneasca nu-si

dezminte tusa mioritica: ori accepta curatenia facuta de americani (fireste, in interesul

acestora din urma), ori i se opune ei si pastreaza coruptii (“falitii nostri”). Tertul (autoguvernarea onesta) e exclus. Asa-i cand altii vin si-ti fac curat in casa, mai lasa si cate un microfon bine ascuns. Deci avem de ales intre hotii nostri si uneltele lor. Cred ca ar fi foare util sa (ne) raspundem la urmatoarele intrebari: Unde se ascund toti oamenii de isprava din Romania si de ce ei nu ajung sa-si arate eficienta prin leadership? De ce

societatea romaneasca nu are puterea (curajul?) de a se auto-guverna? De ce suntem

atat de blazati si atrofiati neuronal incat nu mai reactionam decat la durerea fizica? Si

daca raspundem – corect – la toate aceste intrebari poate putem insaila si ceva remedii

pentru boala noastra (careia putem sa-i spunem simplu “nepasare”). E cam cum zice

scenaristul in filmul “Horea”: “Ce e rau in robie, nu-i atata robia. Rau ii ca daca trece

prea multa vreme, omul se-nvata cu ea. Cu robia, cu frica; cu supunerea, cu sarumana;

sa fie batjocorit si sa nu-i mai pese; sa-nvata ca pasarea cea proasta, cu colivia,

care uita si c-o stiut zbura oarecandva sau se teme sa nu afle stapanul ca n-o uitat sa

zboare.”

Am fost cu picioarele pe acolo ȋnainte de ȋnceperea “mani pulite”, 90 – 91. Ce am

remarcat: casele nu aveau garduri, magazinele nu aveau gratii, proprietarii de magazine

le lăsau nesupravegheate ȋn timpul prȃnzului cȃnd plecau să servească masa, se simţea

un “dolce far niente”, ȋnsă toată lumea avea un serviciu. Italia era una din primele

economii ale Europei. Ce face după 25 de ani de curăţenie făcută sub coordonare,

(atunci au ȋnceput să fie folosite noile tehnologii de ascultare a telefoanelor) bag seama

că nu se simte prea bine. Italia, prin poporul său inegalabil, rămȃne ţara de vis a artei,

luxului cu stil, a bunei dispoziţii tradusă prin muzică şi gastronomie de neegalat. Uneori,

cȃnd te speli pa mȃini, de fapt, te murdăreşti. Cine nu ȋnvaţă din greşelile altora, le

face cu nevinovăţie criminală.

VICEPRESEDINTELE FILIALEI PITESTI
Colonel, Marian Lucian CONSTANTIN